My darling,
O întrebare enervantă, sâcâitoare și obsedantă nu-mi dă pace de câteva zile.
Plecând de la principiul că “tout ce qui brille n’est pas de l’or”… nu tot ce strălucește e de aur, mă tot întreb…
Dacă tu… de fapt nu ești tu?
Adică, după 32 de ani, dacă tu… nu mai ești tu?
Ar fi posibil?
Mi-ai tot repetat că viața ne schimbă și că sentimentele evoluează.
Și dacă, în fond, tu ai deplină dreptate iar eu nu văd decât ce aleg să văd?
Poate că într-adevăr în viața ta nu e loc și nici dorință de altceva, de mai mult, de pasiune… e plin deja, cu multe altele.
Poate că această carantină este finalmente decorul ideal pentru o viață exact așa cum ți-o dorești, un fel de crâmpei anticipat al pensionării… o confirmare și o promisiune. Îți vine ca o mănușă…
Poate că sunt doar o intrusă tolerată furtiv în Iphone pentru că… pimentez un pic realitatea, știu cum să aplic un filtru special care înfrumusețează absolut tot.
Un philtre d’amour.
« La beauté est dans l’oeil de celui qui regarde » spune un proverb arab.
Plauzibil. Frumusețea ar fi mai întâi în ochiul meu…
De unde și detașarea ta, uneori chiar aerul acela sincer nedumerit, de parcă într-adevăr nu pricepi ce vreau de la tine.
În acest caz, totul devine nițel mai logic, nu?
E ca și cum aș avea în fața ochilor acele bomboane înfășurate în hârtie aurită pe care le agățam odinioară în bradul de Crăciun.
Le recunosc dintr-o ocheadă, chiar și după 32 de ani.
Neschimbate.
Salivez deja, doar la amintirea gustului de atunci.
Le privesc cu atenție și mi se umplu ochii de un voal de emoție, exact așa cum povestea Proust despre a sa madeleine.
Mică fiind, mi se părea că nu sunt niciodată destule.
Adolescentă fiind, scrisorile tale nu-mi erau îndeajuns nicicând, vroiam mai mult.
Staniolul e tot atât de frumos. Sclipește și-mi ia ochii.
Privirea ta e tot atât de enigmatică. Îmi provoacă aceeași dorință îndărătnică de a-i desluși secretul.
Aceiași fiori când ating bomboana.
Aceeași tulburare și același sentiment de “revenire acasă” când îți mângâiam mâinile.
Ajunge! M-am învârtit destul în jurul lor, vreau să gust, imediat.
Desfăcând febril ambalajul, constat că totul pare aidoma amintirii mele.
Mușc din bomboana de ciocolată…
Nu, nu, nu.
Seamănă, dar nu răsare.
E staniol, nu e aur.
Există staniol de aur?
Scriai și nu mai scrii.
Mă iubeai și nu mai știi (dacă) să mă iubești.
Mă doreai și îmi repeți că nu poți avea fantezii cu mine.
Să îmi iau oare rămas bun?
Parfois, n’avoir aucune raison de rester, c’est une bonne raison de partir.
Amalia

Ceva de comentat?