Ieri-alaltăieri chiar voiam să plec definitiv – iar* – de pe FB… nu îmi place platforma asta deloc-deloc. Și în scurta mea plimbare pe FB, sincer… am văzut prea puține chestii originale și/sau interesante, comparativ cu alte R.S.
Dar e subiectiv și neîntemeiat, hm… mai bine spun adevărul, nu îmi place de mutra lui Zuckerberg și gata, ce tot atâtea justificări?
Numai că… hai că de acum știți refrenul pe de rost:
“life is like a box of chocolates, you never know what you are going to get”.
Mă întreb dacă aveți și voi un fel de pată pe suflet, un fel de piatră pe inimă (nu tanti Zoe, nu la rinichi)…
Un vecin, o iubită, un coleg de liceu, o verișoară, nu contează exact cine… un om față de care nu v-ați comportat demn.
Eu aveam o astfel de pată, căreia am tot încercat să îi găsesc justificări, de 29 de ani.
Și când spun piatră pe inimă și pată pe suflet, asta înseamnă de fapt că știam din capul locului, în ascunzișurile inimii și ale sufletului, că am fost nedreaptă cu cineva, că m-am purtat urât și… că nu am avut nici curajul, nici ocazia potrivită pentru a repara nedreptatea și a alina durerea/dezamăgirea/sentimentul neplăcut provocat în sufletul acelui om, indiferent de circumstanțele atenuante și de pretextele-semi-explicative.
Dar uite că Universul* are iarăși grijă de mine și de evoluția mea, ca și ființă omenească (fermecătoare, dar imperfectă) și îmi acordă, pe nepusă masă, un bonus FB. Nesperat.
De altfel, singura rațiune de a fi a acestei platforme.
Chiar afirm cu voce tare că nimic, absolut nimic, din tot ce ne umple nouă cotidianul nu este – și nu poate fi – mai important decât un astfel de moment evolutiv.
Atât de puternic și de incredibil, încât a trebuit să mă așez un moment ca să respir din nou.
O șansă reală de a-mi îndrepta greșelile, de a repara un rău, de a alina ce mai poate fi alinat… chiar și după 29 de ani?
Probabil că o meritam, și de aia am primit-o.
Un dar de la care îmi luasem gândul cu totul, deci prețios. Însă nu îmi fac iluzii prea mari.
Iertarea e ca un tango, se dansează în doi.
Nu e destul să știi să iubești ca mine, cu pasiune, fără jumătăți de măsură…
Aceeași “fierbințeală” trebuie să poată fi pusă și în slujba unei recunoașteri necondiționate a răului făcut.
Să te predai remușcării, cu același elan cu care te predai iubirii. În întregime.
Haideți să ne imaginăm acest dialog…
– În alte timpuri, aș fi lăsat totul și aș fi urcat într-un avion.
– Nu știu dacă voi avea vreodată ocazia să îți spun cât de rău îmi pare despre felul nedrept și imatur în care m-am comportat față de tine. Chiar și după atâția ani, ești singurul bărbat din viața mea, față de care am remușcări amarnice, mă rog… cât mai valorează ele acum. Când nu te-ai mai urca într-un avion. Sigur, din cauza Covid, printre alte motive foarte întemeiate. Îmi pare în continuare rău, meritai mai mult și mai frumos din partea mea, te rog acceptă cele mai sincere scuze. Cu drag, A.
– 074………
Și iată-mă ciudat orfană de o parte din sufletul meu, care pare să nu mă mai apese atât de crunt.
Unii numesc acest respiro “ușurare”.
Nu pretind că pata a dispărut.
Nu pretind că piatra a devenit diamant.
Iertarea, ca și iubirea, e un animal ciudat… sosește uneori pe vârfuri, alene, fără avertisment… Și ne părăsește tot atât de felin și indiferent, precum un motan neîncălțat și leneș.
Dar, un tango e un tango… Chiar și după 29 de ani.
Amalia
PS: ca de obicei, când e cu steluță, dai click și mai afli una-alta.