Fiica mea a împlinit 13 ani acum câteva zile…
13?
Dar nu la asta vroiam să mă refer.
Ci la momentul când s-a născut, acum 13 ani.
Pe atunci, noi locuiam într-o vilă super chic în Drève Pittoresque, adică exact la frontiera dintre Région Bruxelles-Capitale și Flandra (comuna Rhode Saint-Genèse). Mai burghez de-atâta, mori!
Numerele pare ale caselor erau în Flandra, cele impare în Bruxelles.
Detaliu important: vecinul nostru era Excelența Sa, Ambasadorul Republicii Populare Chineze pe lângă UE.
Nu mă întrebați cum, de unde și de ce… dar, când m-am întors acasă de la maternitate, la vreo 3-4 zile, sună la ușă.
Deschid și văd un Chinez mititel.
Care îmi spune ceva, foarte repede și sacadat, și deși pare să fie în franceză – clar nu era chineză, după consonanță – nu pricep o iotă.
Mă uit la el ca la poartă nouă, cu atât mai mult cu cât Micul Chinez ține în brațe un Panda imens.
De pluș.
Dar într-adevăr imens… aproape tot atât de mare ca și el.
Și nici una, nici două… mi-l înmânează solemn, cu un zâmbet tot atât de nesfârșit precum Drumul Mătăsii.
Prind bietul animal de-o aripă și încerc să lămuresc oarecum lucrurile?
Dacă e de vânzare, deși e foarte frumos acest Panda, sincer, nu prea mă interesează.
Am altele pe cap și nu-mi prea arde de glume.
Văzând mutra mea interzisă, pentru că nu am articulat încă nici un cuvânt, la cât de mirată eram, Micul Chinez (psst, asta e o referință cinematografică clasică, pentru cei care se prind… ziceți voi pe FB ce film e, acord premii) își ia inima în dinți și spune, într-o franceză frumoasă, distinct și clar:
– Félicitations! Pour le bébé!
Îmi pică imediat o fisă enormă…
Clar, ar putea fi de la serviciile secrete chineze, sigur sunt super-informați despre absolut tot, dar-mi-te despre o vecină care tocmai a născut o fetiță și numa-numa ce s-a întors acasă de la maternitate.
Știți și voi cât farmec pot să am în momentul potrivit, în fața persoanei potrivite…
Zâmbesc cu toți dinții, strâng Panda în brațe cu multă dragoste, mulțumesc din suflet, fac plecăciuni (japoneze) și dau să îmi iau la revedere.
Sensibil și perspicace, Micul Chinez, scoate în mod prestidigitator un plic cu margini aurii din buzunarul interior al vestonului și mi-l prezintă în mod ceremonios, aproape japonez.
Îl accept cu plăcere, zâmbesc din nou de la Bruxelles până la Beijing, și îmi iau (tot) ceremonios “la revedere”.
Se trezise bebelușul.
Abia mai târziu, după alte acțiuni prioritare, precum alăptatul și schimbatul scutecelui, am răgazul să desfac plicul pentru a constata cu plăcere dar și cu oarecare îngrijorare, că Excelența Sa, Domnul Ambasador, ne invită la un dineu la reședința sa – ușa de alături – în data de… la ora cutare…
Hmmm, și cum trebuie să te îmbraci la un astfel de eveniment?
Când ai pus pe tine 22 de kg la sarcină (din care 4kg450, foarte precis, nu erau ale tale, căci te-au părăsit odată ce bebelușul a văzut lumina zilei, dar restul… mă rog, e altă poveste).
Hmmm, și unde găsim o baby-sitter motorizată, care să nu trebuiască dusă înapoi acasă, fix când vii de la petrecere/dineu/film/restaurant și vrei doar să te culci și să apuci măcar trei ore de somn, până se trezește bebelușa?
Mdaaa, latura practică e foarte importantă la nivel organizatoric…
În fine, nu vreau să vă țin prea mult de vorbă, dar poate vă mirați de ce oare mi-am amintit toată tărășenia cu micul Chinez și cu Panda imens?
Păi pentru că am lucrat ieri într-o reuniune unde era invitat… Excelența Sa, Ambasadorul Republicii Populare Chineze pe lângă UE.
Dar nu mai era același, se schimbase acum trei ani.
Despre dineu, vă povestesc negreșit cu altă ocazie.
A fost splendid și am înțeles în sfârșit pe propria piele ciudatul concept “cu gura căscată”.
Amalia