Mă gândeam ieri la o chestie greu de deslușit, poate mă ajutați voi.
Nu reușesc să determin dacă experiențele noastre de viață (indiferent: relații, copii, job, etc) sunt un lest sau o treaptă spre evoluție…
Hai să zicem că ai avut o relație splendidă, mă rog… în limitele reale, nu din filme… și că la un moment dat acea relație s-a dovedit a fi dureroasă.
Întrebarea mea este: învățăm într-adevăr ceva util din respectiva experiență de viață sau doar ne (auto)condiționăm pentru următoarele?
Cum spune proverbul: omul pățit suflă și în iaurt…
Adică nu cumva plecăm de la un caz izolat, specific, irepetabil… și îl transformăm în comportament-șablon-așa-zis-evolutiv?
Deși chiar și aceeași situație, cu exact aceiași protagoniști… ar trebui să poată evolua diferit, și nu pe un calapod imuabil, nu?
Pe șleau: te înșeală nevasta (sau soțul, sau partenerul de afaceri, sau cel mai bun prieten, nu contează cine anume), pui punct relației și implicit decizi că pe viitor, în astfel de situații, știi exact cum vei reacționa (la fel).
Orice reacție se bazează mai întâi pe un sentiment (ex: acela de a fi fost înșelat).
Sentimentul poate fi universal dureros, indiferent de circumstanțe, clar!
Dar e doar un sentiment, deci subiectiv, necuantificabil, ne-retrăibil identic în afara acelui context.
Iar o reactie tipizată… oare e ceva înțelept? Potrivit?
Universal aplicabilă unor alte circumstanțe, unei alte persoane, unei alte relații?
Oare e chiar învățătură de minte evolutivă sau este doar un mecanism de “descurcare rapidă a ițelor”, menit a ne scoate cu mintea întreagă din impas?
Din impasul ACELA doar.
Iar creierul nostru îl extrapolează (în mod eronat, după cum scriam și aici*) și îl upgradează la nivel de comportament evolutiv?
Uneori chiar am impresia că ce am “învățat” noi din experiențe trecute mai mult ne încurcă, ne pune bețe în roate…
Nu mai avem prospețimea de a vedea lucrurile, oamenii, evenimentele exact așa cum sunt, și nu cum credem noi că seamănă cu ceva prin care am mai trecut, undeva-cândva.
Oare nu ar fi mai bine să putem șterge, odată trăită și “încasată”, orice experiență, în așa fel încât să o putem lua de la capăt fresh.
Fără prejudecăți și fără șablon comportamental de tip reflex pavlovian.
Poate nu toate amintirile trebuie păstrate.
Poate nu toate învățămintele din experiențele trecute sunt “spre binele nostru”.
Poate că un burete magic ar fi binevenit, eu cred că ne-ar ușura de o grămadă de lest.
Și în loc să fie o ghiulea atârnată de glezne, trecutul ar deveni doar o treaptă spre mai departe.
Iar noi am avea permanent acea inocență din privirea copiilor, care descoperă pentru prima dată înghețata…
Amalia
PS: când are steluță, dai click si afli mai multe.