Când pierzi o iubire, mică sau mare, nu o pierzi doar pe ea, nu pierzi doar sentimentul ca atare.
Pierzi mult mai mult, toată opțiunea “all inclusive”.
Sau ar trebui să rectific “all exclusive”.
Pierzi ce erați doar voi doi, exclusiv, sau credeați că sunteți.
Pierzi ce știați doar voi doi, exclusiv, sau credeați că știți.
Pierzi ce tăinuiați doar între voi doi, exclusiv, sau credeați că tăinuiți.
Pierzând o iubire, se pierde și multă multă credință.
Iar ce rămâne, o fărâmă dintr-un cântec, un crâmpei dintr-un poem, un fior dintr-o îmbrățișare… e pe cât de puțin, pe atât de dureros, încât îți dorești să fie șters de valul uitării, cu tot restul.
Dar asta nu se poate.
Căci în fiecare iubire trebuie să înveți ceva, ca să ai o șansă de a fi mai bun.
Ca să ai o șansă de a o merita pe următoarea.
Iar acel ceva se cuibărește în sufletul tău, făcut țăndări, confetti și firimituri.
Și abia când aduni toate fragmentele laolaltă, ești gata din nou de iubire.
Gata de o nouă credință.
Abia atunci…
Amalia

Ceva de comentat?