My darling,
Spuneai că nici măcar nu știu ce furtuni am stârnit pe mările tale interioare. Și că ai preferat să nu îmi spui, să nu te scufunzi, să nu naufragiezi ireversibil pe vreun țărm neospitalier. Că ai preferat să ții cu dinții de cârma ce stătea să se rupă sub loviturile ritmice și năprasnice ale valurilor…
“Îmi spui, sirenă, că ar fi trebuit să mă las în voia curentului?
Că legatul de catarg este fără sorți de izbândă?”
Acum, pe marea ta e aparentă liniște, te odihnești, spuneai, trăgându-ți sufletul…
Te văd, te cred, ești ostenit și tulburat, al meu … Ulise.
Iar eu nici măcar nu sunt Penelopa ta.
De când a izbucnit pandemia, ați plecat împreună la casa voastră din munți.
Aș vrea să fiu carantinată cu tine.
Oricât de mult…
Numai că nu.
Creta parcă se pierde în larg, abia un punct ipotetic, la orizont.
Iar livada parcă nu mai e înflorită.
Ai dreptate, nu știu ce e în sufletul tău, dacă nu îmi spui.
Mă întrebai:
Uită-te la mine, virtual, evident.
Ce aș putea face?
Be in my shoes, right now!
Ce răspuns mi-ai da?”
Amalia

Ceva de comentat?