My darling,
Spuneai ieri că ai petrece ore și zile cu mine într-o livadă înflorită.
Ne și văd…
Undeva în Luberon, nu departe de Avignon, orașul meu preferat, la egalitate cu Aix-en-Provence.
Am avea o casă nu prea înaltă, un mas, cu obloane albastre.
Cu o terasă umbrită de viță-de-vie.
Și o fântână de piatră, instalată de când chemasem eu acel Maître sourcier să ne găsească un izvor.
Ți-amintești cum râdeai de mine și nu credeai ca apa se poate găsi doar cu un bețigaș?
Și cât vezi cu ochii, înspre vale, pomi fructiferi.
Piersici, caiși, cireși, vișini, fructe de toate culorile…
Iar pentru a-i proteja fără substanțe chimice, ai pus pe alocuri tufe cu trandafiri, smocuri de urzici, straturi de levănțică, leuștean și mărar… Iar într-o parte mereu însorită, un colț cu pepeni galbeni parfumați.
Tu ești stăpânul livezii. Tu o îngrijești, cu atâta suflet și cu atâta dăruire, încât mai-mai că aș fi geloasă.
Fiindcă mă iubești, spuneai, ai pus și smochini, diferite soiuri. Smochinele proaspete sunt fructul meu preferat. Dacă aș putea, n-aș mânca nimic altceva.
Smochinele acelea mari, babane, cărnoase, de culoare mov închis, cu o coadă lungă și țuguiată. Cele pitice, verzi, îndesate parcă, zemoase și atât de dulci.
Iubirea pe care o presari peste fiecare frunză, fiecare tulpină, fiecare fruct… ni se întoarce însutită, înmiită în coșuri de nuia, pline cu roade parfumate.
Vin de departe chefs de la restaurante gastronomice renumite și își aleg bunătățuri din livada ta.
Ca să nu irosim, tu cobori jos în sat, la piață, doar o dată pe săptămână și duci vitaminele acestea colorate, să le cumpere turiștii și să se crucească necontenit cât de bune sunt.
Te uiți atent la oameni și ții minte întâmplări pe care mi le povestești seara în hamac: o înghețată scăpată pe jos, doi copii de mână gura-cască la fructele colorate, un cornet de carton cu cireșe dolofane, poștașul gras pe bicicletă, adierea vântului printre frunzele alburii ale platanului din piață, mașina-stropitoare ce curăță străzile pavate… tu povestești în timp ce ne legănăm și, în brațele tale, parcă le văd aidoma.
Când se termină piața, mai stai la taclale la umbră, pe terasa cafenelei unde se adună de obicei prietenii noștri.
Ești diferit.
Ai același calm și aceeași prezență blajină care inspiră dorința de spovedanie, dar ceva e diferit în energia ta. Grijile te-au părăsit parcă. Nu te mai apasă și parcă ești și mai înalt.
Îmi place barba ta de câteva zile, sare și piper, ai acel aer decontractat care susură fără cuvinte “la vie est belle”.
Înainte să te întorci acasă, ai promis că treci pe la Thomas, prietenul nostru ce străbate toată Provence cu camioneta lui și găsește mobile rare și antichități pe care le restaurează și le vinde.
Mi-a găsit, în sfărșit, acel grainetier cu bacuri înclinate, la care visam.
E scorojit și ponosit, are tot felul de defecte, stătuse ani la rând într-o șură în care picura, dar nu-i nimic… îl voi curăța, îl voi șlefui, îl voi lăcui și îl vom folosi ca și comptoir de prezentare a fructelor tale frumoase.
Îmi împart orele între tine, scris, ascultat muzică, lucrat în atelierul plin de rumeguș, șmirghel și uleiuri și lacuri.
Când mi se aduce o piesă nouă spre restaurare,  indiferent de care: bufet, dulap, secretar… întrezăresc frumusețea intrinsecă sub straturile de vopsea și praf…
Dar ce văd eu, e de fapt povestea sa, felul în care a fost folosit, loviturile, așchiile lipsă, scrijeliturile, inițialele cuțitate stângaci în sertare, cu sau fără inimioare… toate acele dovezi ale trecerii timpului, mărturii ale sentimentelor unor oameni pe care nu îi cunosc, dar pe care mi-i imaginez.
Lemnul povestește multe cui e dispus să asculte.
Avem o viață frumoasă.
Uneori copiii vin să petreacă vacanțe cu noi. Ai tăi, ai mei… Fostele noastre iubiri au căzut la pace cu noi doi. Reușim să petrecem cu toții împreună amiezi liniștite, fără resentimente, între adulți ce și-au păstrat verticalitatea.
Soția ta este mai puțin resemnată parcă, cearcănele au dispărut cu totul. Îndrăgostită din nou, pictează mult și frumos. Expune des. Tabloul livezii tale, agățat la intrare, este splendid, deși nu spun.
Vocea soțului meu e mai limpede, atunci când cântă. Gătește tot atât de iscusit, filosofează des și rotunjește, ca întotdeauna, toate unghiurile și asperitățile susceptibile să tulbure acest echilibru frumos dar fragil.

La vie continue.

Da, cred că mi-ar plăcea.

Amalia

Ceva de comentat?