Ave, Europa!
Canada te salută…
Am stat aseară mai bine de două ore la telefon cu Dana. Incredibil, nu?
Dar știți cum?
Exact ca pe vremuri, în liceu, când stătusem toată ziua în aceeași bancă și abia-abia ajungeam pe la casele noastre și ne sunam, pentru că evident mai aveam câte ceva de povestit.
Va veni în țară peste vreo patru ani. A fost nu demult, dar pe fugă doar.
E bine, e Dana, are aceleași expresii, aceeași intonație caldă în voce.
Și cum nu era un video-apel, îmi puteam imagina cu ușurință că este absolut neschimbată.
Voi știați că eu eram cea mai mică de la noi din clasă, nu?
Abia am împlinit 48 astă-vară. Când mi-a venit și mie rândul să îmi sărbătoresc majoratul, se terminase liceul, nu am mai avut cu cine. Oricum, toată lumea era stresată de bac și de admiterea la facultate.
Ori Dana a împlinit 49 pe 19 septembrie (și nu octombrie, ezitasem).
Și ne puneam întrebarea, ce facem când va veni momentul magic al celor 50 de ani?
Eu zic să treacă și pandemia asta, după care facem planuri, cu titlul Celebrations
Închiriem un avion și plecăm cu toții în excursie în Canada.
Și începem prin a sărbători, deja în avion, majoratul meu încă nesărbătorit.
Avem timp berechet până aterizăm.
„Pură întâmplare”… în avionul nostru parcă văd că (și nu e o aluzie la vreun cadou, deloc…) urcă și acei Chippendales canadieni, best of the best
De când i-am văzut în spectacol, aici la Bruxelles, chiar mi-a rămas gândul la ei.
Câtă baftă pot să am, Universul ăsta chiar mă iubește: la majoratul meu, 8-10 ore în șir cu ei, într-un avion?
Wild, really…
– Fetelor, sincer, merci mult de tot, dar chiar (nu) trebuia!
Numa’ bine ne dezmeticim, ne trece arșița și mergem direct la Pafi, înfingem o seară de pomină, cu Chippendales cu tot.
Am văzut recent că la el acolo, lumea se distrează strămoșește, se trântesc niște petreceri de la mama lor de-acasă!
Re-edităm majoratul lui, că prima dată nu fusesem chiar bine pregătiți.
Iar după aia, ne urcăm în mini-bus, a zis Pafi fără Chippendales că „nu e loc” (păcat, totuși, fetelor, hai ne înghesuim un pic, au promis că sunt cuminți!) și luăm cu asalt Alberta!
Dăm buzna la Dana și stăm la taclale până în zori.
Și ne ghicește ea în cafele și în cărți și ne spune despre „un valet de pică, la vreme de seară, cu gânduri de iubire și cu multe dureri de cap, din cauza unei femei, ascunsă în umbra lui, ca un fel de pacoste…”
Ce frumos le zicea, și ce mult mai credeam în poveștile ei.
Vă amintiți că la Dana se mergea când era vorba de vizionat vreun video, ne înghesuiam grămadă și eram atât de fericiți.
“Hai la Dana” devenise un fel de parolă magică si secretă, ce promitea o amiază sau o seară plină de râsete și voie bună.
Acolo se spovedeau gânduri păcătoase și se vărsau lacrimi de năduf îndeosebi împotriva băieților.
Acolo se inventau porecle pentru “rivale” care, mai apoi, erau luate la bani mărunți cu titlul “Dana, eu nu pricep ce naiba vede la ea, că sincer…”
Acolo se făceau revelioane.
Acolo se destăinuiau, cu încredere absolută, zeci de secrete mari și mici, fără să fii nici judecat, nici pedepsit. Ba dimpotrivă, ți se făcea o cafea bună, cu zaț mult, în care scria răsturnat că “nu-i bai, stai fără grijă, trece și asta…”
Convorbirea noastră de aseară a fost un fel de back from the future în nuanțe de…
tandrețe,
sinceră bucurie și
emoție fericită.
Vă urez, tuturor, să regăsiți un astfel de prieten de departe, de demult, care să vă aducă un pic mai aproape de adevărul vostru adevărat.
Neschimbat de-a lungul anilor.
Life is like a box of chocolates… really!
Amalia