My darling,
După conversația noastră, îndelungată și tandră, încep să îmi revin agale.
Deja, îmi repet doar ca să mă conving “je lui ai parlé, je lui ai parlé, pour du vrai”.
Devine un fel de refren în mintea mea, și cu cât mi-l repet mai mult, cu atât uit de fapt ce înseamnă.
Darling, vocea ta…
Fericirea are vocea ta.
Aceeași respirație calmă, același fel de a derula o conversație precum un covor roșu.
Temerar-detașat, ca și cum nimic altceva nu s-ar întâmpla periferic.
Dar tu știi, și eu știu… că se întâmplă.
Dulce-amară tensiune.
Deci orașul „meu” e plin de ceață și de ciori, nu îți place.
Deci pe autostrăzi în Ro, oierul își plimbă relaxat oile… fără să fie imediat oprit, luat pe sus și amendat usturător.
Deci tu poți parcurge sute de km, ascultând muzică bună, meditând la volan și fiind împăcat cu alegerile pe care le faci.
Și aflu că într-adevăr, când voi veni în martie, ne vom vedea „pentru câteva minute bune”.
Te întreb, cu râset în voce…
Deci vin de la 2500 de km distanță, într-un oraș de provincie, plin de ceață și de ciori, pentru doar câteva minute bune?
Ah, chafouin et joueur…
Câteva minute bune pot fi 100 sau 300, nu am precizat…
Temerar-detașat, exact ca în aprilie 1988, când ne-am cunoscut.
Și de când am închis telefonul, sunt undeva pe un norișor.
Și acum te vreau și mai mult.
Dacă se poate așa ceva…
Amalia