Urmăresc de ceva vreme pe Instagram niște « coach » diferite stiluri, pe subiecte diverse, plecând de la ideea că trebuie să îl înțelegi pe celălalt, de lângă tine, sau din fața ta, dacă vrei într-adevăr să încropești sau să întreții o relație autentică.
Unul din sfaturile auzite era… “să ai mereu ceva mai bun de făcut.”
În sensul că, dacă e vorba de afaceri, să ai „ceva mai bun de făcut” decât să aștepți cu sufletul la gură un răspuns, oricare ar fi el, accept sau refuz.
E mai bine, cică, să te mobilizezi și să inventezi alte 10 oportunităti de afaceri, care ar șterge cu buretele, într-un minut, eventuala dezamăgire.
Ar transforma-o chiar într-un zâmbet enigmatic, Giocondic satisfăcut…
Dacă e vorba de un/o (semi)iubit(ă), e bine să ai „ceva mai bun de făcut” decât să tot aștepți un semn de viață, un mesaj, un “hello” aruncat pe Whatsapp din motive de neurastenie pur autumnală.
Sau din cine știe ce alte motive pe deplin neîntemeiate dincolo de fracțiunea de secundă necesară pentru a trimite mesajul spre destinatar.
Eu v-am mai spus și cu alte ocazii, Whatsapp e inamicul numărul 1 în materie de relații afective (umane, că celorlalți nu le pasă oricum).
Sunt o persoană căreia îi place să stea degeaba, așa… doar din plăcere.
Sau cum spunea Laurence*, “parce que je peux me le permettre”.
Mentalitatea aceea absolut divină și delicioasă de leneș cu spate, de visător cu proptea, de interesant că așa vrea mușchiul meu.
Nimic nu mă încântă mai mult decât acele momente, din păcate prea puține, dar magice în care A-L-E-G să nu fac nimic, absolut nimic.
Din plăcere, din convingere personală că astfel de „momente alese” sunt mai creative și mai pline de sens decât toată alergătura zilnică, ce induce doar iluzia că faci ceva, vii de undeva și că ai un țel.
Adică un rost pe Lumea asta.
Eu spun că nu avem decât rostul pe care ni-l găsim în propria noastră companie, pe tăcute sau în gânduri mai agitate.
După cum cred, de asemenea, că lucrurile (oamenii) din jurul și din viața noastră nu au decât importanța pe care binevoim să le-o acordăm.
De unde probabil și cele mai multe neînțelegeri și tristeți, atunci când… același lucru, aceeași relație este diferit prețuit(ă) de protagoniștii participanți.
Ca să nu mai spun de către cei care chiar nu participă, băgătorii de seamă.
De câte ori nu mi s-a întâmplat să mergem mai mulți la film – într-o altă viață, și sigur pe o altă planetă – iar la ieșire, discutând, să am îndoieli dacă într-adevăr am vizionat exact același film…
Iar secretul acestei diversități de opinie este o unitate de măsură pe cât de simplă, pe atât de subiectivă:
importanța acordată, de bună voie.
De aceea vă doresc din suflet, cum spune zicala, să aveți curajul de a schimba lucrurile ce pot fi schimbate, tăria de accepta cele ce nu pot fi, și înțelepciunea de a pricepe diferența între una și alta.
Fără să le acordați prea multă importanță…
Amalia
PS: când e cu steluță, dai click și mai afli una-alta…