Cineva m-a întrebat foarte răspicat de ce eram atât de supărată nu demult… Consigliere m-a muștruluit, cică nu ai voie să judeci oamenii. Eu nu judec pe nimeni, doar încerc să pricep. Voi mă știți, mă pot supăra gen, 100km/h în mai puțin de 3 secunde. Fast and furious…
Hai să vă povestesc, nu de alta… dar ca să pricepeți mai bine unde bat. De curând, pe 21 iulie, a fost ziua națională a Regatului Belgiei și am mers cu Cath* la un bar/restaurant, nu departe de unde stăm noi, în faimosul cartier „Le rallye des autos”. Conducea Cath, Peugeot-ul ei sport decapotabil, vă rog adăugați ochelari de soare și muzică FR la maxim… ambianță hunting and collecting garantată…
Pe vremuri, în Bois de la Cambre, se organizau curse automobile (despre care… acum știți aproape tot, dacă nu… citiți Bois de la Cambre* și Noul An*) iar la finish, după raliu, lumea venea să bea ceva la terasă.
Chiar și acum, o dată pe an, parcă mai spre toamnă, se organizează o astfel de cursă, dar doar cu Old Timers. Sincer, cartierul ca atare nu e chiar splendid, terasele dau înspre Chaussée de Waterloo, super frecventată, sunt alte cartiere și mai chic… Dar, fauna ce mișună în zonă este epică.
Și când spun faună, nu mă refer la căprioarele din Forêt de Soignes, domeniu ecologic imens și protejat la doi pași, plămânii orașului!
Nu… mă refer la… Hai să nu vă stric surpriza.
Clubul de sport super select David Lloyd*, intri doar cu recomandare din partea unui membru sau cu interviu, e după semafor…
Restaurantul înstelat Le chalet de la Forêt* (Michelin, 2**)… e chiar alături.
Clubul de afaceri B 19* e chiar după colț (cică doar milionarii sunt admiși).
Pe banii contribuabililor s-au făcut N-șpe spații de parcare, iar mai jos de Tesla, Jaguar, Range Rover și Porsche nu găsești.
Deci, merg cu Cath doar ca să bem ceva, așa cât să sărbătorim ziua națională… Alegem să mergem la The Wine Club, unde proprietarii sunt super simpatici și au mereu tot felul de idei nostime pentru a organiza seri festive. De astă dată, chiar e plin ochi, abia-abia găsim un colț de masă.
Ne nimerim cu o tipă, venită și ea cu o prietenă cică, dar prietena nu e la masă fiindcă e la telefon, în fața barului, pe trotuar.
Și, din vorbă în vorbă simpatizăm, ciocnim… Flirtează cu mine pe șleau și chiar îmi place de ea. Și ca orice Belgian care se respectă, evident evocăm și serviciul, gen:
– Și tu… cu ce te ocupi?”
Îi spun despre mine, Cath explică despre ea, iar când îi vine ei rândul, spune:
– Eu nu fac nimic, nu muncesc.
Afișez cel mai imens zâmbet posibil și o întreb dacă e milionară și ea? Nici măcar surprinsă, zâmbește înapoi și răspunde:
– Nu trebuie să fiu eu milionară, este El.
Și în sinea mea deja… mă aud gândind cu voce suavă Houston, we have a problem! Doar un bărbat plin de sine îți poate inocula în creier așa o gogomănie. După care ne explică foarte detașat că a studiat sculptura în La Cambre (explic: o școală de arte nivel universitar, super selectă și greu de dus la bun sfârșit, deci dacă ești absolvent La Cambre, ești artistic foarte bazat).
O întreb dacă expune/vinde în vreo galerie de artă, sau poate face sculpturi la comandă, aș fi vrut una pentru grădina mea. Nu expune, nu vinde, nu face, ok…
După care a mai făcut și un masterat/doctorat/ceva în arte frumoase, parcă la Université Libre de Bruxelles, și s-a specializat (lucrare de diplomă) în „bijuterii ale civilizației incașilor și interpretarea simbolismului lor din perspectiva fertilității”… waouw!
Pare super interesant și o întreb dacă nu i-ar plăcea să aprofundeze subiectul și să scrie eventual o carte (nu!) sau să fie nu știu, consultantă în domeniu, specialistă pe lângă vreun muzeu, sau să gestioneze colecții private, alergând în lumea întreagă după piese rare (nu!).
Așa că nu mai rabd și o întreb, pe jumătate în glumă, pe jumătate mai serios:
– Și ce alte talente mai ai?
– Mai multe, desenez frumos, la un moment dat am urmat și o școală, dar numai doi ani, în Elveția, pentru că mă gândisem să îmi deschid un restaurant, voiam să fiu Chef.
– Splendid, și ce anume gătești?
– Orice, dar am un talent deosebit pentru mâncăruri Thai, e incredibil câtă finețe și creativitate regăsești în multe din mâncărurile lor….
În sinea mea, deja se aprinde becul roșu… Femeia asta frumoasă, e în stare de multe, are talent pentru multe, în mod clar are bun gust, este elegantă, are simțul umorului și nu e încuiată la minte. O întreb, frontal, pe nerăsuflate, de-a tresărit și Cath:
– Nu te înțeleg, poate îmi explici, cum poți să fii atât de înzestrată și să risipești toate aceste talente? Care e logica? De ce nu faci nimic?
Vă dau răspunsul în franceză, că valorează toți banii:
– Parce que je peux me le permettre!
Pentru că îmi permit, cică… Adică tu chiar crezi sincer că te țin balamalele, pe tine?
100 de km/h în mai puțin de 3 sec, de aia! Îi amintesc, dintr-o suflare sinceră și binevoitoare, dar pe șablon Leu ascendent Scorpion, că așa pare la prima vedere, dar nu e chiar așa, deoarece nu ea este milionara, ci soțul. Și soții pot fi volatili uneori, cine știe? Poate i se împotmolește Tesla în vreo căprioară dintr-astea care se plimbă cu bretele căzute de pe umăr, pe aici prin cartier…
Bănuiesc că nu era obișnuită să fie contrazisă și contrariată. Sau avea un contract matrimonial super beton. A zâmbit galeș, a apărut și prietena ei… am schimbat subiectul.
Am ciocnit iar, am continuat discuția despre muzică și filme, și cărți. Părea captivată la gândul că podcastez impudic și erotic, voia neapărat să îi explic unde/cum să asculte (cel mai simplu, pe Spotify sau pe oricare platformă de podcasting). Electricitate între noi două, clar.
O seară foarte plăcută în fond… la un moment dat i-a intrat un mesaj pe telefon, și a anunțat că vine soțul să o ia cu mașina. Tesla neagră, portiere fluture, el bărbat bine, dar nimic extraordinar, oarecum distant, lejer nerăbdător. Exact genul care te poate amăgi că tu nu mai trebuie să fii milionară, dacă e deja el.
Au plecat și în urmă, cu Cath, am dat și noi ochii peste cap teatral și ne-a pufnit râsul. Mai bine râsul, decât plânsul…
Dar să știți că nu e un caz izolat, devine un trend. Femei cultivate, instruite, frumoase, talentate… care își pierd flacăra, uită cu totul cine erau și ce visau înainte de căsnicie, stau cât e ziua de lungă acasă fără umbră de curaj… și preferă să fie “în siguranță” pe lângă un astfel de bărbat, decât să trăiască mai autentic, la înălțimea potențialului lor.
Dacă Laurence nu ar fi luat locul unei alte studente, care sigur nu se va mărita cu un milionar (rog pe Eugen să calculeze, plecând de la nr de milionari per capita, ce probabilităti sunt pentru o astfel de căsătorie), ci se va strofoca din răsputeri să își facă un nume propriu, să stea relaxat-vertical fără propteală bărbătească, să fie mândră doar de ea și de realizările sale…
Dacă Laurence ar fi avut într-adevăr nevoie de acea șansă de promovare socială pe care cumva, încă o mai reprezintă studiile, deși se duce și asta pe apa sâmbetei…
Dacă Laurence ar fi încercat măcar… ceva, orice, restaurantul (ok, poate chiar ar fi dat faliment, și ce? în cazul ei, riscul era minim, avea spate milionar)…
Atunci, da… Aș fi vrut să o revăd, mi-ar fi plăcut de ea în mod sincer.
Dar așa… mi s-a părut un suflet absolut strălucitor la suprafață, dar gol pe dinăuntru, deprima(n)t și trist.
Mă gândesc la toate feministele militante, mă gândesc la Simone Veil – datorită căreia putem dispune de corpul nostru – mă gândesc la acele Suffragettes în Regatul Unit, care au sacrificat mult, care și-au dat uneori viața ca noi să putem vota, să avem o șansă în plus, ca fetele noastre să se bucure de mai multă reușită în viață…
Nu știu… statul ei acasă parcă pălmuiește, una câte una, toate acele femei curajoase.
Si deși m-am supărat inițial foc și pară, acum parcă îmi vine totuși să îi plâng de milă.
Amalia
PS: când e cu steluță, dai click și te (mai) documentezi…