Cineva mă întreba de curând care sunt cele trei chestii pe care abia aștept să le fac, de îndată ce se termină isteria asta pandemică… Waouw… stați un pic, adică atunci când vom fi din nou cetățeni liberi?
Se va mai întâmpla asta vreodată, de-adevăratelea? Liberi, liberi? Pe bune?
Păi să vedem… îmi lipsește cinematograful… ambianța aceea un pic specială, când parcă pleci într-o călătorie sau într-o vacanță, despre care nu știi absolut nimic. Cumperi bilet, intri în sală, te așezi și ești psihologic pregătit să descoperi, să fii surprins, să te dizolvi timp de două ore într-o poveste – de dragoste, de spionaj, SF, de istorie, muzicală, etc. – care nu e a ta, dar care te face să visezi, să râzi cu hohote, să plângi pe înfundate, chiar să caști în voie de plictis sau oboseală.
Îmi amintesc, ultimul film pe care l-am văzut, a fost cu Mati. Un biopic despre viața lui Elton John, în februarie anul trecut. Dar fără să fi citit absolut nimic prealabil despre film. O descoperire “brută”, pură… ne-a plăcut mult. Muzica era oricum excelentă, iar povestea vieții lui, suficient de tragică încât să ne dezvăluie o altă fațetă a acestui personaj excentric. Și mi-a plăcut la maxim precizarea finală. Că s-a lăsat de băut, de droguri dar nu și de…
Dacă nu l-ați văzut, mai bine nu vă spun, nu?
Orice ar fi, avem Netflix și HBO, dar o sală de cinematograf e un loc magic. Înainte să înceapă filmul, poți observa Lumea, pasiunea mea dintotdeauna.
Cei doi, care intră timizi, el încercând să-i facă pe plac în toate privințele. Sfatul meu ar fi: profită, Prințesă, că nu durează prea mult, dincolo de cei trei ani feromonați…
Cuplul în vârstă, înduioșător prin nesiguranța pașilor în semi-întuneric și prin felul în care se tot invită unul pe altul, alege tu, mie îmi este indiferent ca să-l auzi totuși mini-bombănind da, da, e bine și aici.
Sau tipul acela singur, care intră val-vârtej în sală de parcă ar da turcii năvală, și care se așează fix în mijlocul sălii, de parcă ar spune Lumii întregi e sala mea. Din el se revarsă un fel de tristețe, nu… de singurătate tristă.
Apoi intră “amicele”… și deja știi că te vor scoate din sărite pentru că vor sporovăi chiar și atunci când s-au terminat publicitățile și începe deja filmul. Ar fi făcut mai bine să meargă direct la o cafenea, să stea de vorbă pe-ndelete, dar asta o vor face după film.
Am un obicei, cică foarte prost: nu citesc deloc recenziile de film scrise de intelectuali și aproape sistematic nu merg la filmele care trebuie neapărat să fie văzute. Mai rău de-atât…
#rebelforever
Nu ezit să mă ridic și să plec din sală dacă experiența nu se dovedește a fi la înălțime: violență de dragul violenței, masturbare abstracto-intelectuală sau mai știu eu ce alte metehne de neiertat.
Îmi aduc aminte de filmul “Un Prophète” (2009) care trebuia “neapărat” văzut, pentru că super premiat și lăudat… Așa că am mers un grup mare, toți prieteni de familie, pasionați de cinematografie, cu rezervare la restaurant după film. Ca în poezia “plecat-am nouă din Vaslui, și cu Amalia 10”…
Violența de dragul violenței?
Am ieșit din sală fix la scena cu lama de ras, chiar la început, și era un film care dura f f f mult. Fiind în mijlocul rândului, am deranjat mulți spectatori. Dar slavă Domnului, n-am vomitat pe nici unul dintre ei, am rezistat până la baie.
La final, după ce ne-am revăzut afară cu toții, am avut dreptul la o avalanșă de laude și de… “da, e superb, e extraordinar, merita clar nu-ș-ce-premiu pe care îl primise”… Aha? bun de știut, ascult cu interes.
Sincer, mie nu-mi pasă că e făcut de Jacques Audiard, monument al cinematografiei franceze, și nu-mi pasă nici de părerea altor țâșpe sute sau mii de oameni care l-au văzut și cărora li s-a părut splendid. Gusturile și culorile…
Trece seara, masa la restaurant a fost super, ambianță cu glume și bancuri… pe la 2 noaptea ajungem în sfârșit acasă. În baie, îl întreb pe soțul meu, în timp ce ne spălam pe dinți:
– Auzi, ție chiar ți-a plăcut filmul?”
Ca să-mi spună spășit – dar bănuisem deja – că a închis ochii cam jumate din film, pentru că era mult prea violent, dar că a fost “mai ok” în a doua jumătate”. Mai ok?
Păi cum vine treaba cu premierea aia mega-meritată și cu calitățile alea super-extraordinare?
Asta doar așa… pentru a aminti, încă o dată, că presiunea socială, deși de multe ori invizibilă, aproape imperceptibilă, e un factor imbatabil de îmblânzire a spiritelor, fie ele chiar și puternice sau “mai luminate decât media”.
Și atunci, pentru unii, doar pentru un film.
Și acum, pentru mulți, pentru alte chestii.
Ca să nu batem arătura inutil, vă întreb pe șleau: voi n-ați lăsat niciodată absolut nimic de la voi, cu regret în suflet, doar pentru a aparține unui grup, doar pentru a fi integrat, pentru a simți acel inconfundabil sentiment plăcut, de culoarea noi și… restul ?
Eu nu.
Am mai lăsat uneori de la mine – rareori – dar dintr-o singură dorință, destul de naivă: a nu răni pe cineva deja fragil, în mod inutil. Asta e singura motivație care, după părerea mea, merită să ne călcăm pe suflet și pe principii.
Restul e apă de ploaie.
Pentru mine, e coloană vertebrală flaușată.
Sau împrosopită, cum zicea cu măestrie Dan Pavel, dar despre cu totul altceva. Ce mi-a plăcut cuvântul ăsta!
Sigur ați auzit sigur despre experimentul acela celebru, cu liftul în care, ori de câte ori de deschid ușile, sunt înăuntru 2-3 persoane care stau cu spatele la uși. Si pe măsură ce se oprește liftul la diferite etaje, și mai urcă lume, toți se conformează și se pun, după o oarecare ezitare clar înregistrată de cctv – deci știu că e anormal – exact la fel… cu spatele la uși, deși:
1) nu-i obligă absolut nimeni, nici o autoritate nu le impune acest lucru,
2) e perfect contra-intuitiv, deoarece instinctul de supraviețuire ne dictează să fim mereu cu ochii pe ieșirea cea mai apropiată sau cu ochii pe eventuala sursă de pericol (cineva care intră în lift „pe la spate”)…
A se medita.
Dar… ca să revin la punctul de plecare: primul lucru pe care l-aș face, este că aș merge din nou la cinematograf pe brânci, poate chiar zilnic, de îndată ce se va putea din nou acest lucru, în condiții decente. Voi?
Următoarele două chestii pe care le-aș face… #vaurma
Amalia
Credit photo: Photo by Edwin Hooper