Mâine, poimâine, băiatul meu împlinește 16 ani.
Să repet, sau v-ați prins deja?
Ok, nu repet, dar vă explic, fiindcă văd pe unii tare nedumeriți, ca atunci când toată lumea râde în hohote la un banc pe care tu nu l-ai priceput…
Deci… pe silabe…. da-că el îm-pli-neș-te 16 ani, atunci câți ani am eu?
Răspunsul corect – ca să nu trebuiască să vă dau afară pe ușa virtuală – este… tot 16!
De ce?
Pentru că așa mi-a urat Loredana Groza, când am fost să o văd în concert la Casa de cultură, în martie 1989. Iar Loredana Groza este un monument. Vintage!
Ca și Nadia Comăneci, e din Onești… și cu asta am spus tot! Mai știu eu pe cineva în Onești…
Bă’băiatule, nu râde aiurea, că acuma nu e de râs. Prefă-te că pricepi nițel bancul, admirativ! Like, oh, it’s vintage!
Și cine anume a cerut dovada acestor afirmații?
Ok, dacă dovedesc ce zic, ce pierzi tu și ce câștig eu? Ok, deal!
Dacă tu pierzi, atunci lași o evaluare cu multe-multe steluțe, de îndată ce Magic Diana le va fi instalat pe site. Te duci înapoi la toate postările pe care le-ai citit de la Matusalem încoace și care ți-au plăcut la nebunie – evident – și arunci cu puzderie de steluțe în ele.
Având în vedere că sunt sigură pe mine, dă-mi voie să îți prezint dovada foarte vintage!
-
- martie 1989
-
- Loredana Groza
A-ha, poți să fluieri admirativ, be my guest.
Revin la ce ziceam, înainte ca unii să submineze autoritatea mea de blogger specializat în dosare vintage.
16 ani, e mult, dar e atât de puțin.
E mult, că unii chiar nu își mai amintesc cum anume erau la 16 ani.
E puțin tare de tot, fiindcă ieri eram însărcinată și hop, Prâslea cel Golfic!
Crește într-un an, precum alții în trei.
Are tablete. Nu de ciocolată, fetelor, vă rog, liniște acolo în spate. Câtă chicoteală… n-ați văzut niciodată un băiat rupt din soare, sau cum?
Are ochi albaștri. Auzi, nu mai bârfi așa, vezi că ți se pune pe stomac.
E blond. E înalt. E fermecător. Are pe vino-ncoace, fiul lu’ mama…
Dar toate astea chiar nu contează, ar fi putut avea părul verde și ochii violet ca Elisabeth Taylor, nu ar fi contat.
Fiindcă e al meu, e cel mai tare din parcare în galaxia asta.
Să vă povestesc ceva de când era mic?
Avea vreo 5 ani jumate și a doua zi urma să joace PRIMA lui competiție de golf.
Speriat de bombe, dar cocoș zodie Taur, ascendent Taur…
Gen, mă spăl pe dinți singur, și mă pun la culcare singur.
L-am lăsat așa să fiarbă în suc propriu – regulă de aur: absolut toți bărbații, mari sau mici, trebuie lăsați să fiarbă în suc propriu spre călire înduioșare – vreo 20 de minute.
După care, absolut “din întâmplare” trebuia să aduc “ceva” în camera lui.
Se uita (s)fi(n)x la plafon, crosa de putting în diagonală peste plapumă.
Nici nu vă mai spun de câte ori m-a trezit crosa aia în toiul nopții, căzând pe parchet. Nu e subiectul.
– Ce faci, nu dormi?
– Nu prea, mă gândesc la concursul de mâine… prevăd lovituri.
– Ți-e frică?
– … nu, da, nu știu.
În gândul meu de aia ești așa galeș.
– Știi povestea cu mama lupoiacă?
– Capra cu trei iezi?
– Care capră, care iezi? Nu, povestea aia adevărată, cu mama lupoiacă.
– N-o știu, mi-o zici?
Atâta așteptam…
A fost odată ca niciodată o mamă lupoiacă, super tare, poate chiar un pic magică. Și avea un pui de lup, mic și drăgălaș, așa ca tine.
– Eu nu sunt mic…
– Auzi, ai cumva 10 ani? N-ai, atunci ești un pic mic. Dar curajos… sigur mai curajos decât puiul de lup din poveste. Auzi, mă lași să spun povestea?
– …
Ori de câte ori, mama lupoiacă trebuia să plece departe, la vânătoare, ca să aducă de mâncare, ea știa exact ce anume se întâmplă cu puiul ei. De ce? Din cauza mirosului, lupii au un miros foarte dezvoltat. Putea să simtă dacă puiului îi era frică de la o distanță foarte mare, kilometri întregi. Și atunci, venea repede în ajutorul lui. Poate pentru că era un pic magică…
(Pauză prelungită înadins, pentru efect.)
– Așa și eu… tu te duci mâine la concursul ăla, sau te-ai răzgândit?
– (înghite în sec) Mă duc.
– Perfect, atunci eu am să îți dau ceva magic, care îmi dă mie de veste când îți este ție frică. Nu foarte tare, doar un pic.
Scot misterios din buzunar un flacon cu parfum.
– Dă încheietura mâinilor încoace…. amândouă, că de aia avem două mâini, să le folosim ambele. Poți să joci golf doar cu o mână?
– Nu.
– Păi vezi…
Știe deja literele și citește foarte doct ce scrie pe flacon “L-O-U-V-E”.
Încântat…
– Cum miroase?
– Miroase a pădure…
– Evident, lupii în pădure cresc… Mâine, dacă – pentru că nu e sigur – ți se face teamă, atunci tu miroși parfumul ăsta magic și e ca și cum eu vin fuga-fuga și alung frica.
A doua zi, eu tremurând ca varga, îl duc la tee numărul unu, punct de plecare pentru concurs. Și nici măcar nu am curajul să mă uit la swing, tot de frică să nu îl deochi. Ce mioritică pot fi uneori!
După care aștept mai bine de 2 ore și… pe jar – jucau doar 9 găuri, jumate de teren, că erau în categoria “mini” – stau cu sufletul la gură.
Apare în sfârșit, încovoiat sub sacul plin de crose, evident sacul mai mare decât el…
– Cum fu?
(versiunea în franceză, copiii mei nu știu românește deloc… nu cârcoti, că uite colo ușa virtuală!)
– Campion! Și mami, să știi că a funcționat chestia cu mirosul. Am mirosit doar de trei ori, și apoi nu mi-a mai fost frică.
Concursul acela l-a câștigat, și multe altele după…
Dar și în ziua de azi, când pleacă la vreun turneu important, îl parfumez la încheieturi cu Louve. Și zâmbește galeș-amuzat, după care mă sărută pe obraz și zice:
– „Campion”!
E secretul nostru.
Amalia