Aoleu, de când nu ne-am mai încrucișat pe autostrăzile digitale…
Că de văzut, oricum nu prea ne vedem.
Iar de vorbit la telefon, nici atât.
Că pe unii dintre voi, nici măcar nu vă cunosc, darmi-te să mergem la o cafea pe terasele alea închise!
Acuma, dacă tot v-am prins, și sunteți veseli că tocmai începe week-endul, deși pentru unii, sincer… e week-end cvasi permanent, nu caftez cine, că nu e frumos să bârfim…
Ziceam, dacă tot sunteți bine-dispuși, cu un pahar de ce vreți voi, că eu mi-am turnat un Pineau des Charentes BIO on the rocks, hai măcar să vă povestesc ceva, nu?
O întâmplare adevărată, care s-a petrecut aici, la Bruxelles, e vorba de un cuplu hai să-i botezăm Andreea și Mihai. Căsătoriți, 2 copii în clasa întăi, nici prea fericiți din cale-afară, nici prea supărați pe viață.
Joia trecută, ora 18h, vine Mihai de la muncă, îl doare capul îngrozitor… na poftim, că nu numai femeile au migrene seara. Andreea îl trimite să se întindă un pic, și îi aduce o aspirină. Apoi, face în așa fel încât copiii să se joace liniștiți, ca să nu îl deranjeze.
Trece o oră, Mihai vine la bucătărie și iar se plânge că în viața lui nu l-a durut capul așa de rău. Și evident, Andreea mai-mai că îl ceartă și-l trimite înapoi în cameră.
Nimic ieșit din comun, până vine iar Mihai la bucătărie, e deja seară, și se uită la Andreea chiorâș și o întreabă:
“- Dar tu cine ești?”
Asta chiar că e o glumă cam proastă, nu?
Dar gluma continuă, și Mihai începe să vorbească cu Andreea în italiană. E drept că ei au trăit o vreme în Torino, dar nu și-au vorbit nicicând unul altuia în italiană.
La care, Andreea se dumirește intuitiv că nu prea mai e o glumă, ci e altceva la mijloc.
Și îl întreabă pe Mihai:
– Tu știi că ai doi copii, nu? Cum îi cheamă?
– …
Exact atunci era momentul potrivit de sunat la Salvare, care a venit după o vreme, și… având în vedere ciudățenia cazului, infirmierii de pe Salvare au chemat colegi din tură, o altă Salvare, dar cu medic la bord.
Care, odată ajuns, după ce l-a întrebat pe Mihai câți ani are, s-a lămurit că e „pe cai, că se filmează”!
– 23, zice el.
Când de fapt are 44.
Febra bătea deja înspre 41, semn îngrijorător, totuși.
Atunci, precaut, medicul l-a urcat în ambulanță direct spre spital.
Au făcut teste de toate felurile (inclusiv Covid, nada), au administrat preventiv antibiotice cu spectru larg, nu știi niciodată de unde sar bacteria-virusul-sau-alți-oaspeți-neinvitați.
Eu personal aș fi administrat usturoi, că nu degeaba mioritică. Occidentul vede problema altfel.
Sedative și comă medical indusă, până când iese timid la iveală în analize un pneumococ… fir-ar mama lui!
Mihai nu a făcut deloc pneumonie, nu a tușit, nu a avut febră, nu și-a luat nici o zi liberă de la muncă.
Se simțea mai obosit, dar asta e ceva normal când vine primăvara.
Se cheamă neurastenie și nu e grav, trece… cu mici pe grătar și cu bere.
Acel pneumococ năstrușnic s-a plimbat de capul lui până la creier, s-a instalat acolo și i s-a părut lui o idee grozavă să devină meningită. O formă rea la suflet.
Trec cinci zile între viață și moarte, așa tot repetă medicul, cu o voce Darth Vador.
Andreea vorbește zilnic la telefon cu părinții lui Mihai, care chiar nu pot veni la Bruxelles.
Stress, discuții doar la telefon cu medicul sau cu vreo asistentă din turele de la îngrijiri intensive unde e Mihai.
Nici o vizită permisă în spital, nimănui.
În mod normal, ar trebui să fie bine. Febra a mai scăzut, antibioticul acela care țintește specific pneumococul pare să își facă efectul, Mihai e în continuare sedat permanent, sub respirator just in case și în mod sigur face niște călătorii astrale mirifice, pe bază de morfină.
Dar de câte ori se trezește e agresiv și vrea să smulgă firele (sub perfuzie, am uitat să spun), deci e din nou readormit, pentru că al său creier nu înțelege unde anume este și de ce.
Până când, după cinci zile, se trezește și pare în sfârșit să digere informația. În stare de șoc.
Își sună nevasta, și tocmai pentru că și-a mai revenit (indicatorii despre infecție sunt mai buni) atunci medicul hotărăște să îl tranfere la “infecțioase” pentru a elibera patul la „intensive”.
Numai că…
Vă rog frumos, puneți paharul de Cointreau sau ce aveți voi în mână jos… eventual chiar luați un loc.
Marți noaptea, pe la 1h30, sună telefonul Andreei și o voce plină de compasiune o anunță că soțul ei tocmai a decedat și că nu au mai fost în stare să îl salveze.
Care, cum, de ce?
Vorbise cu el la telefon, era mult mai bine, nu se poate!
Deși, după tot ce a citit pe Net, știe că meningita nu e de glumă.
Mai ales la vârsta adultă, mulți dau colțul definitiv, tocmai pentru că este fulgerătoare.
Ca să nu mai vorbim despre cei care scapă cu zile, dar rămân neajutorați grav, cu capul sau fizic.
De nici nu știi cum e mai bine, să scapi sau să mori?
Vă spun sincer, că eu… în locul Andreei aș fi leșinat, cred.
M-aș fi făcut ghemotoc și m-aș fi prelins. O singură dată mi-a fost anunțat un deces la telefon, tatăl meu, și exact așa s-a întâmplat. Am descoperit instant sensul profund a două cuvinte aparent banale: “prea târziu”.
Dar nu și Andreea.
Voi știți etapele unei vești mega proaste (boală, deces, etc)?
  • Șoc și negare
  • Furie
  • Negociere
  • Depresie
  • Acceptare
Ei bine, exact așa s-a întâmplat: urlete la telefon în toiul nopții, că „nu se poate, că nu are cum, că e imposibil”.
La care asistentul zice:
– Doamnă, nu am avut cum să îl salvăm. Spurcăciunea asta de Covid.
– Care Covid, soțul meu nu avea Covid.
Etc. etc. un dialog de surzi, până când spune asistentul:
– Doamnă, avea 55 de ani, înțeleg cât de absurd pare, era încă tânăr…
– Ah nu! soțul meu avea 44 de ani.
Etc, etc.
Și dintr-una în alta, dintr-un șut emoțional în altul, se lămuresc lucrurile.
Nu Mihai murise, altcineva.
Asistentul greșise rândul (fiind numele de familie cu aceeași literă alfabetică)… și sunase greșit.
Acum era rândul lui să intre în șoc și panică.
Scuzându-se de o mie de ori pe minut, până când nu a mai fost în stare să spună nimic.
Vă rog imaginați-vă scena, că dacă o vedeți într-un film, ziceți că exagerează ăștia de la Hollywood.
Este ora 2 noaptea și e rândul Andreei să îi spună amărâtului ăla de infirmier de noapte că îl iartă, că îl înțelege, sigur lucrează în condiții de rahat mai ales de când cu Covidul.
Aviz celor care cred că în Belgia umblă câinii cu colaci în coadă și curg valuri de lapte și miere peste tot…
Sfatul Andreei: “omule, înainte să îi suni pe cei pe care tu trebuia să îi suni de la bun început… bea o cafea, ieși afară, respiră, aleargă în jurul clădirii o tură-două, și sună-i abia apoi. Eu te iert, fii pe pace.”
Ce părere aveți?
Viața e scurtă, oameni buni.
Nu știm când urmează să dăm colțul cel mare.
Aveți vreo chestie pe suflet? Găsiți o rezolvare, indiferent cât de greu pare.
Degeaba facem noi flotări și genuflexiuni artistice, sorocul e soroc!
Aveți vreun vis ne-împlinit, un regret, o aspirație, o dorință, oricât de mică… cu mult curaj înainte!
Până nu e prea târziu…
Amalia

Cu încredere, că nu mușcă!

Medie 0 / 5. Aventurieri: 0