Astă-noapte, m-am culcat la 04h…
Ah, de când nu mi se mai întâmplase asta…
Nu pun la socoteală nopțile când înregistrez pentru podcast, că nu sunt socia(bi)le.
Deși de binefacere oarecum… dar asta e o altă poveste.
Am stat toată seara la taclale* cu Mati(nda), echivalentul lui d’Artagnan printre fetele Mousquetaires*.
Nu ne mai văzusem fizic de o mie de ani covidați.
Precizez din capul locului, pentru că m-am umflat în pene mai rău ca un păun: am gătit.
La bucătărie.
Eu.
Băieții veseli de la Uber Eats, colindau pe la geamuri întristați, nevenindu-le să creadă că așa ceva chiar e posibil.
Uite că într-o Lume covidată emoțional și mintal, care o ia razna de-a binelea pe sub masca jetabilă de hârtie sau de cârpă decorativă nefiltrată deci cam inutilă, dar cu funcție vitală de suzetă nevrotică (soothing la greu)…
Ce ziceam? ah da, Amalia „la oale și cratițe” devine un episod sci-fi posibil doar într-o realitate paralelă.
Pentru că, în mod clar, eu fac gimnastică în mod artistic într-o realitate cu bare – nu cu gratii – perfect paralele.
O realitate aidoma mie, mai inocentă, mai naivă, mai puțin hrănită zilnic cu deșeuri tv, deliberat puricată de… griji inutile și stressante. Mai încrezătoare.
Poate mai flușturatecă, dar care îmi vine mult mai bine la încheieturi, decât aerul serios și morbid de înmormântare cu mască obligatorie.
Dar uneori, nici nu știu dacă mai avem dreptul de a gândi diferit și liber.
Ce am gătit? Păi, voi chiar vreți să dau treaptă de liceu culinar, sau cum?
Adică are cineva intenția să mă ia de nevastă tocmai datorită talentelor gastronomice pe care le am fără nici o îndoială, mai ales atunci când gătesc alții pentru mine?
Nu vă obosiți, dragii mei, că sunt deja măritată de peste un sfert de veac… în caz de ați uitat.
Hai să vă spun, doar așa, cât să nu vă apuce insomnia la noapte.
Fileu de copan de pui subtil ghimbirat (pui fruntaș, bio-campion, fugărit zilnic și zburdalnic în aer liber și hrănit temeinic doar cu râme uleios-grăsane) în sos alb cu ciuperci (bio-sălbatice, maronii, pitice și comestibile-sau-nu, risc asumat pe cont propriu, în funcție de curajul fiecăruia).
În mod delicat așezat (fileul) pe două gogonele* (copy-right < Sir Dan Pavel) perfecte de orez Basmati thai în mod maestru bio-răsfiert, ca să stea gogonelele țanțoșe-rotunde.
Cu niște bio-zucchini, sălbatic împerechiați cu usturoi, tăiați cartof-pai și smintiți, milos dar săltăreț, un minut-două-nu-mai-mult-la-foc-mare, într-un pic de ulei de sesam, pe calapod wok crocant.
Aha… luat piuitul, nu? Ce părere aveți?
Mi-am călcat pe suflet, în stil Casino Royale, nu?
Pentru că am gătit.
Nu pentru că am sacrificat puiul… ăsta era destinul lui. In karma I believe!
Eu fiind, reamintesc, vegetariană sincer-relaxată și cetățean necovidat relaxat.
Dar nici asta… cică, nu e neapărat o calitate.
Însă, vă întreb, în caz de ați uitat de la mână până la gură… pentru cine am gătit?
Mati* for ever.
Cea mai bună ascultătoare a basmelor mele nemuritoare despre Bambi și Cowboy, în ordine pur alfabetică.
Cea mai frumoasă oglindă, când vine vorba de incertitudini și semne de întrebare și îndoieli existențiale.
Cea mai fierbinte încurajare, atunci când îmi pun frumos inima pe masă și ne uităm la ea cum fibrilează viguros și sângerează abundent.
Deodată și simultan.
Cea mai adâncă rezervă de alinare și de sinceritate aprobatoare, când afirm că viitoare mea cucerire orizontală va fi (sau nu va fi) un tăietor de lemne de 1m90 pe puțin. Sau un jucător de basket de 2m. Cu forța pură, sublimă și brută aferentă.
Și fără alte mironoseli poetico-intelectualo-artistico-juridico-lingvistico-ezitanto-masturbatorii…
Mati* is truth.
O iubesc sincer, nu în stil Bambi sau Cowboy, nu… ci de-adevăratelea.
Profund, fără cale de întoarcere, definitiv vers l’infini et au-delà (< Toy Story).
Știți ce?
Vă urez tuturor relaxaților de pe această planetă un octombrie for ever Matindat.
Poate aveți și voi câte un suflet geamăn, precum Mati, pe care îl veți revedea cât de curând…
Ca într-o oază perfect zen-itală înconjurată de o Lume nebună, nebună… cu totul țicnită.
Amalia
PS: când e cu steluță, înseamnă că vreau să îți arăt ceva în plus. Cadou. Din partea casei…
În acest caz precis… cineva* care avea pe pagina sa FB o postare sublimă despre cuvântul taclacle. Postare pe care, din păcate, nu o regăsesc. Sunt FB-talentată mai ceva ca „la oale și cratițe”. Dar mi s-a părut relaxat să vă fac direct cunoștință cu Silver Fox, așa cum îl numesc eu mereu tandru-spre-flatare-sinceră.
Iar Sir Dan Pavel*, Master-of-gogonele-postare-neregăsită-tocmai-când-ai-nevoie… nu mai trebuie prezentat nimănui din realitatea mea. E un monument mioritic de 1m90, în fața căruia mă înclin/închin admirativ, sfios și des. Cu mea culpa, cu tot. Sperând că într-o zi mă va ierta de păcate…