De câteva zile, mă tot bucur în colțișorul meu, fără motiv anume, dar până la urmă… bucuria nu e întreagă dacă nu o împarți, nu? Așa că mai bine vă spun și vouă, nu de alta, dar să vedem… voi ce părere aveți? Suntem cu toții la o vârstă respectabilă, deși încă mai avem marjă destulă pentru făcut tâmpenii. Lucky us!
Cică, omul cât trăiește, evoluează. Vârstă respectabilă, adică așa, pe la casele noastre, cu copii, cu sau fără neveste, cu sau fără soți, cu sau fără dureri de cap… și marea majoritate a copiilor noștri sunt de vârsta liceului, nu?
Cu excepția lui Eugen, care fiind cel mai tare la matematică la noi în clasă, și-a făcut niște calcule complicate cu fractalită și (co)sinuzită, cum numai el știa să facă, de umplea o tablă întreagă, iar noi ne uitam la el ca la filme chinezești fără subtitrare… Având un avantaj competitiv considerabil, acest beautiful mind a ponderat proporțional sau exponențial (help) toate probabilitățile, a simplificat ecuația de risc și și-a urmat imboldul inimii. Când vă spuneam că matematica e în miezul a tot ceea ce există…
Mie mi-a plăcut mereu de Eugen, dar nu aveam absooluuut nici o șansă. Mi-o luau înainte Matematica și Berea, și pe fetele astea chiar nu aveam cum să le întrec. Am avut și eu o singură dată o notă bună la teza de matematică datorită lui, îi sunt etern recunoscătoare, deși Dna… am uitat cum o chema, se prinsese de șmecheria noastră cu inversarea numelor pe teze. Fină fiind, cred că ea se prinsese și de acea feblețe anemică, pe care o avea Eugen pentru “literatură”, și nu ne-a pârât la Directoare. Deci, spuneam, Eugen a fost fruntaș, el s-a căsătorit primul și băiatul lui e cel mai mare din clasa copiilor noștri.
Dar noi, restul, aștia mai timizi… avem în continuare copii adolescenți, exact?
Am mers de curând cu fiica mea să îi cumpărăm pantaloni scurți de blugi, se pare că în august vine vara și la Bruxelles. Are 13 ani aproape, o știu de când era mică… dar, când a ieșit din cabină să îmi arate cum îi vin pantalonii scurți ăia albi… gloups! Mi-e deja milă de băiatul care se va îndrăgosti de ea. Și nu vorbesc numai de frumusețe, căci e bine cunoscut faptul că puștimea din sânge amestecat e genetic metisată, primește ce e mai bun din genele ambilor părinți.
Nu, mă refer îndeosebi la personalitate, la coloana vertebrală, la pertinența ideilor și la capacitatea de a le argumenta într-o discuție de oameni mari. Ok, mă refer și la picioarele alea lungi de 1m50 dintr-un metru șaizeci înălțime, însă doar în treacăt.
Noi când eram de vârsta lor, vă mai amintiți cum eram?
La 14 ani, spre exemplu, când am dat treapta I și am intrat la liceu… am fi fost în stare să explicăm într-o discuție familială la masă care sunt neajunsurile unor sisteme ce poartă eticheta “democrație” dar care nu sunt prea diferite de alte sisteme criticabile, dintr-un singur motiv: lipsa de alegere reală (ex. lipsa de candidați reali pentru alegeri, etc)?
Da, sunt de acord, pentru noua generație, pasionată de trapez zburător și de golf, ne-ar trebui o macara la purtător, să ne ridice înapoi maxilarul… Noi când aveam vârsta lor, eram așa de cuminți și de inocenți, naivi chiar, nu? Eu una, ca să nu vorbesc aiurea despre ce nu știu, am fost un copil absolut model.
Nu m-am drogat (am început să fumez la 14 ani și m-a ținut vraja un sfert de veac). Nu am fugit aiurea de acasă (ei, nu chiar… ci mi-am luat sec și politicos la revedere într-o bună zi și dusă am fost, timp de trei zile). Mi-am văzut de studii și de școală, de aia m-ați și ales, la mișto, Secretară UTC și m-ați încălțat, timp de un semestru întreg cu ședințe UTC de la care lipseam cu entuziasm, de venea dirigintele nostru, Tov. Nistor după noi (toți) la Eugen în fața blocului și ne pândea, ca să ne înscrie în carnețelul lui de piele roșie
Am fost o elevă exemplară, de am și ajuns de râsul tuturor la Panoul de onoare, din cauza olimpiadelor de literatură. Dar, slavă Domnului, tot răul spre bine, căci datorită lor, am reușit de-am trecut, cu medie minimă, și la fizică și la chimie, în fiecare an. Vă amintiți ce făcea Tov-de-Chimie, în prima oră după vacanța mare? Mă scotea la tablă și nu mă chinuia prea mult că era o Tov-de-treabă, îmi punea 3 direct, să știm o treabă din capul locului. Ce distractiv era…
Pe vremea noastră, eram cuminți, ce mai! Cu excepția cazului când te îndrăgosteai de vreun bad boy, care avea o influență foarte proastă asupra ta. Dar asta se întâmpla rar de tot, pentru că în socialism nu prea erau bad boys de care să te îndrăgostești.
Nu știu alții cum sunt, dar eu… când vine vorba de bad boys… am (în continuare) un magnet atât de magic… Se cheamă “țintă înainte, spre dureri de cap”. Și evident, că printre alții, m-am îndrăgostit și de un astfel de bad boy. Altfel eu nu eram eu…
Ca să revin la shopping-pantaloni scurți-fiica mea… când am ajuns acasă, mă întreabă: „care a fost chestia cea mai periculoasă, cea mai îndrăzneață, pe care ai facut-o tu când erai de vârsta mea?” Mi-a fost rușine să îi spun că la vârsta ei, la 13 ani… nimic, absolut nimic. Mă jucam în continuare cu păpușile.
Mai târziu abia, pe la vreo 17… am avut spiritul acela ba punk, ba metal, cert rebel, sigur anti-conformist, cu haină de piele și ținte. Cine își mai amintește faimoșii egări-lycra-roz-fuchsia? So late eighties… iar aștia sunt iar la modă, dacă faci yoga…
Abia la 17 ani, săream noaptea pe geam din casă, sau invers, sărea el pe geam în casă. Evident, zeița iubirii era de partea noastră, locuiam la parter, asta ajuta mult. Petreceam nopți de amor cu atât mai fierbinți, cu cât erau pe furate…
Abia la 17 ani, am furat – singura dată în viața mea, m-a marcat profund, eu având tată-avocat acasă, Doamne ferește să fi aflat! și încă am remușcări pentru biata vânzătoare – o pereche de blugi, super faini, cu taile înaltă și elasticată lateral, cu pense și cu buzunare  “couture”, după moda pantalonilor de gangster italian, anii ‘30. Amazing stuff! De fapt, ce am făcut… am intrat amândoi în magazin, și am încercat mai multe perechi. Una am cumpărat-o, cealalată, identică, s-a rătăcit sub geacă. Dar ne doream amândoi atât de mult să purtăm aceeași blugi, să fim la fel, să fim doar “noi doi împotriva lumii întregi”…
Sigur vă amintiți și voi de sentimetul acesta, pur și simplu… te îmbeți cu apă rece și ești așa de fericit! Mai adaugă la asta și un concert Compact (la care am urlat non stop în delir)… și ești răscopt pentru o relație pasională, intensă, bazată pe un pic de apă rece, foarte mult sex, și rock’n roll… cât cuprinde!
Mi-am amintit de episodul cu blugii furați dintr-un motiv foarte simplu. Moda anilor sfârșit-‘80-început-‘90 revine în forță, iar fiica mea, la un moment dat, a ieșit din cabina de probă cu o astfel de pereche de blugi pe ea. Cu talie înaltă, cu elastic pe părți, cu pense și cu buzunare “couture”, pe modelul pantalonilor de gangster anii ‘30. Vă spun cum se chema modelul ăla de blugi?
Mom fit!
Nostalgie, așa se cheamă sentimentul care m-a cuprins.
Deși lumea s-a schimbat enorm de atunci și până acum, cred că pe undeva noi toți am rămas aceiași, încă mai purtăm în noi inocența de atunci, speranțele de atunci. În sine, nu e ceva rău, ba dimpotrivă…
Ne ajută să explicăm copiilor noștri o lume pe care nu o vor cunoaște niciodată, cea de dinaintea Internetului, dinaintea Youtube (MTV, remember?) dinaintea smartphone (cum stăteam noi toate lipite de telefon așteptând să sune, ca să știm când/unde ne întâlnim și ce tragedie era când nu suna, remember?)
Ne ajută să ne păstrăm sângele rece când lumea de astăzi, care o ia razna mai mult decât oricând, ne calcă pe nervi și ne aduce în pragul apoplexiei Covidice… pentru că noi știm că o lume diferită, sigur mai-inocentă-a-se-pricepe-mai-naivă, cert imperfectă dar cine știe?  poate mai bună… e (în continuare) posibilă.
Pregătiți, vă rog, pentru următoarea lucrare de control:
1984, George Orwell.
Brave New World, Aldous Huxley.
Amalia