„Mi-e tare drag și dor de tine!” George Șovu, Scrisoare de dragoste
Ca un antidot, îmi prepar nebunia, strecurând totodată și puțină iubire.
Câteodată.
Puțină.
Apoi beau soluția aceasta amară și îmi sau seama că deși sunt nebun-naivă, Lumea asta mi se pare un CE? imens, albastru și senin ca întâia durere.
Beție de cuvinte.
Ca într-un vis îmi aduc aminte că demult, cândva – n-aș putea să spun exact – eram plină de tine.
Te respiram și-mi ajungeai până în plămâni. Dar mai ales în inimă.
Mi-era gura plină de sărutul tău. Mâinile-mi erau pline de mângâierile tale și ochii mă dureau.
Atunci. Acum însă…
Te simt ca pe o întrebare pe care nimeni nu o poate rosti, care mă obsedează și mă chinuie.
Târziu.
Privesc Universul și-mi amintesc de stadiul când eram sămânță, de timpul când eram doar tulpină, și-mi simt crengile și mă dor.
Mă simt înmugurind sub carapacea cuvintelor, mă chinuie orice tăcere.
Ceara aripilor mele s-a topit în spațiul definit de sensul vocabulei “prieten”.
Sens față de care nu am voie să comit nici o transcendere din limitele reale. Pentru că ar fi regretabil pentru amândoi.
Simt că m-aș putea încadra la rubrica “incredibil, dar adevărat”.
– Eu nu te iubesc, dar are să-mi fie dor de tine…
Aș fi vrut să trăim din amintiri, chiar dacă unii le numesc “rătăciri”.
Prefer să rămân cu amintirea, astăzi e prea amar.
Și s-ar putea să mă simt otrăvită.
E pustiu, ca ultima despărțire.
Am la geam un copac înflorit. Și îl simt atât de aproape.
Ca atunci… Nu-ți amintești…
Pentru tine, drumul întoarcerii e lung, și chiar dacă ai privi înapoi, ți-ai aminti doar “niște buze care murmură și cântă îndurerate, niște mâini care vorbesc mai mult decât orice”.
„Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână și am rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear.” Ionel Teodoreanu, Lorelei
Dacă ți-aș spune că zâmbesc amar, dar nu-mi pare rău, nu m-ai crede.
E prea sincer ceea ce ți-am scris.
Sunt cuvintele mele, nu ți le dărui, căci ar fi un dar prea frumos.
Te aștept să vii, ca o promisiune a verii.
Dar n-am să uit cuvintele tale:
– N-aș putea spune că te iubesc, dar îmi lipsești și nu prea mă împac cu gândul că ești departe.
***
Scrisoare trimisă în aprilie 1988.
Și nu aș schimba absolut nici un cuvânt.
Pentru că absolut nimic nu s-a schimbat.
Amalia