Destul de mulți dintre voi mi-au dat de știre că ultimele postări, despre anii noștri de liceu, le-au răscolit amintiri despre care nici măcar nu mai știau că le-au trăit aievea.
Nostalgie cu sughițuri.
Cei care mă cunosc (foarte) bine știu că am o minte care nu uită.
Sună scary știu: dar țin minte, absolut tot!
Nu întotdeauna fapte și cuvinte.
Mai degrabă emoții.
Sunt capabilă să-mi amintesc, și fără context detaliat, cum anume o persoană m-a făcut să mă simt, chiar și acum câteva decenii.
Am o memorie fotografică, excelentă pentru cursuri, examene, ședințe de pregătit. Fotografiez în minte momente.
Având și o memorie emoțional-acută, fiecare moment astfel reținut, este „decorat” cu emoțiile ce-i corespund.
Emoțiile (ne)plăcute sunt doar o formă de energie, ce lasă urme adânci, atât de vii… încât atunci când revăd o persoană – chiar și după 20 de ani – am încă în sânge, în bătăile inimii… emoția provocată – poate involuntar – de acea persoană.
Au urât epidermic oameni, care pur și simplu nu înțelegeau de ce.
De emoție.
Am iubit cu disperare oameni cărora li s-a făcut teamă de sentimentele mele – pe calapodul lor – prea arzânde, exagerate.
Sincere… din cale-afară.
Dacă la asta mai adăugați și o manie aproape obsesivă… aceea de a nota absolut tot: trăiri, sentimente, emoții, impresii, gânduri…
Atunci totul devine în mintea mea un fel de bibliotecă imensă, umplută cu fișe nu de cărți, ci de sentimente…
Un labirint de oameni și emoții, în care doar eu cunosc cărările sigure. E ca o amprentă, o ștampilă indelebilă de care nu scapi, oricât ai vrea, uneori.
Dacă am curaj și dacă îmi găsesc cuvintele potrivite, într-o zi am să vă scriu despre Edi L.
L-ați cunoscut, unii mult mai bine decât mine. Dzeu să îl ierte, pentru credincioși.
Edi încă mai este în sufletul meu, o amprentă ciudată, o prezență difuză.
Diluată în timp, dar neștearsă.
Răbdare, va veni și vremea aceea.
Deocamdată, hai să vă încânt doar faptic, emotionless…
Cine își mai amintește când anume am fost cu toții la film, și nu oricare, ci “Imperiul contra-atacă”…
Va spun eu: în data de 2 decembrie 1987.
Dădusem teză la matematică, super greu. Nu și pentru Eugen, evident!
Fiind, din cauza voastră, Secretară UTC, și chiulind de la ora de franceză (mon Dieu, nu-mi vine să cred, tocmai limba în care merg astăzi la cumpărături zi de zi, în care trăiesc și în care sunt cetățean) Tov. Diriginte ne făcea un mini-șantaj, referitor la excursia în care noi voiam să mergem.
Așa că ni s-a pus pata la mulți, am chiulit în semn de protest și am plecat la film.
Vă spun exact cine, poate vă amintiți: Mihaela M, Gianina L, Eugen I, Pafi (eram împreună de puțin timp) Andrei G, Vlad N, Doru M și Felix P.
Și mi-am pierdut o mănușă în sală.
Iar când am ieșit cu toții de la film, afară ningea frumos, ireal, ca în povești.
Doru, tu mai știi când mi-ai dat o poezie a lui Adrian Păunescu, intitulată “Manifest pentru sănătatea Pământului”?
Sigur nu știi, îți spun eu: 14 februarie 1988.
Aproape am ajuns să ne mândrim
Cât mai rapid, în acest veac ce moare
Că noi ne-mbolnăvim și suferim
De boala bolilor fără scăpare.
Stupizi actori ai tragicului sol
Mai și avem puterea inumană
De a vorbi despre această rană
Ce va lăsa Pământul sterp și gol.
Noi suntem fiii veacului bolnav
Noi suntem canceroșii de elită
Nu ne mai vindecăm cu nici un praf,
Bieți Iovi pe o planetă părăsită…
Poemul e foarte lung, nu îl transcriu în întregime, îl găsiți voi pe Net.
Mă întreb dacă nu cumva Poetul avusese o viziune, căci versurile sale sunt în continuare splendid-eroice, în vremurile acestea Covidice.
Dana, poate îți amintești că i-ai cerut Tov. Diriginte să te mute în bancă alături de Lili.
Și ți-a răspuns… “te mut dacă îmi spui cine anume printre fetele din clasă fumează”… tu fiind atunci prima pe listă.
Ai rămas nemutată. (17 noiembrie 1987)
Cam așa erau viețile noastre.
Fără griji serioase, fără facturi de plată, fără răspunderi prea mari.
Dar asta nu înseamnă că atunci chiar eram permanent fericiți și conștienți de fericirea noastră.
Eu una, acum vă spun sincer… terminam anul 1988 extrem de sumbru.
Scriam în 31 decembrie 1988:
“Cine știe, poate în 1989 în sfârșit voi muri!
Mi-e silă de toți și de toate.
Aseară am vrut să urc pe bloc și să încerc să ajung jos, fără să cobor pe scări.
Am obosit. Într-adevăr.”
Ne știam fără să ne cunoaștem.
Eram cu toții în aceeași barcă, dar vâsleam atât de singuri, fiecare…
Vârsta noastră de atunci chiar nu ne permitea să fim emoțional talentați nici pentru iubire, nici pentru viață.
Dar, eu sincer nu mă plâng, Universul mă iubea deja atunci.
Am avut noroc de-o ancoră.
O iubire splendid neîmplinită, o speranță naiv-fierbinte.
La care am tot revenit, ca un marinar* la țărm.
Altfel, chiar nu știu dacă aș mai fi fost acum printre voi, scriindu-vă povești nemuritoare.
Amalia