Gânduri

Tokio, James, Nicole, for ever

Și altfel, voi ce mai faceți?
Ce chestii frumoase ați mai descoperit, admirat, învățat?
Eu am văzut de două ori la rând, prima parte din al-5-lea sezon al serialului spaniol Casa de papel.
Oameni buni, am plâns pe brânci, pentru Tokio. Și prima și a doua oară.
Nu se poate, e ceva de nedescris, după Nairobi, ne-o omoară și pe Tokio?
Din prima secundă a acestui serial, m-am identificat deplin cu Tokio.
Nu pentru că e fizic fumoasă (deși și asta, la vârsta ei) ci pentru acel spirit rebel, nesupus, neconformat, dornic de absolut, indiferent că e vorba de iubire sau de altceva.
Constat cu mare plăcere că dincolo de clasicii spanioli, precum prea-adoratul Almovodar, cinematografia actuală a Peninsulei iberice, sub formă de seriale, e în plină perioadă fastă: Elite, Casa de papel, Valeria despre care scriam recent aici
Și e anti-convențională, are o prospețime la care, prin comparație, mare parte din filmografia SUA doar tânjește.
Știți de ce?
Singura explicație plauzibilă este “libertatea, nesupunerea” care emană din intrigi, din modul de gândire al personajelor, din felul lor de a concepe viața…
Nu sunt formatați, nu sunt Procustați într-un șablon dinainte sifonat, când știi exact că hoțul e pus în categoria bad guys iar orice-ar spune el, nu are – nu poate avea – dreptate!
Mă duce cu gândul la filmele americane de odinioară, de dinaintea gândirii politically correct, când încă se fuma și încă se spuneau niște adevăruri crude, astăzi inimaginabile, pe ecran mare.
Spre exemplu, filmul Seven, cu Brad Pitt (dar nu despre el e vorba) când John Doe, serial killer-ul incarnat de Kevin Spacey, explică în mașina Poliției cât de întemeiate erau de fapt omuciderile sale.
Îmi amintesc doar sentimentul acela apăsător și neplăcut cum că avea dreptate. Dar bun, e un film din… 1995.
Exact, incredibil cum zboară timpul!
Așa și El Profesor, în Casa de papel, când explică inspectoarei Murillo ce fac Băncile Centrale zilnic, de ani de zile: printează bancnote, care nu sunt altceva decât hârtie colorată, dar sunt folosite drept valoare atâta vreme cât sistemul încă mai funcționează pe bază de încredere.
Și maculatura asta o numesc “injecții de lichidități în economie”. Sună a „vaccin economic-eronat”.
Și vouă vă vine să râdeți, nu?
De aia, dacă îți lași banii la bancă, par să fie aceiași de la o lună la alta.
Numai că nu mai au aceeași valoare.
Intervine inflația, intervine faptul că la un moment dat băncile chiar și-au permis dobânzi negative, auzi tupeu!
În loc să te remunereze pentru că le acorzi încredere și fonduri… așa cum ar face dacă s-ar împrumuta realmente pe piețele de capital, păi nu!
Îți „acordă” dobândă negativă, adică te milostivesc nerușinat, știind foarte bine că nu ai de ales, deoarece nimeni în ziua de azi, la serviciu, nu te va mai plăti cu bani gheață, cum erau plătiți părinții noștri pe vremuri.
Și făceau ce voiau cu banii lor! Erau liberi.
Deci azi vrei-nu-vrei, banii sunt la bancă, oricare ar fi ea, ești sclavul lor.
Știu, nu e deloc sexy, deși în #bdsm un sclav poate fi super sexy.
Tocmai pentru că nu ai de ales, ții banii tăi la bancă și ești atât de naiv, încât chiar crezi în așa-zisă garanție pentru depozite până la 100k!
Aia e o poveste de adormit copiii.
Și asta s-a văzut clar aici în Belgia, nu în Burkina Faso…
Spre exemplu: în 2009, cea mai mare bancă belgiană Fortis, zguduită de criza subprime.
Acționar principal: statul belgian (adică eu, tu și altii ca noi) care nu prea mai are de ales fiindcă povestea oficială de adormit copii cuminți și vaccinați pretinde că e too big to fail, la scară belgiană.
Statul pompează în ea bani cât îl țin balamalele, adică saci întregi, pentru că Belgia e mică, dar e bogată.
Era.
Fortis e ulterior-strategic-chilipir cumpărată de BNP Paribas, și reorganizată sub denumirea BNP Paribas Fortis, adică aceeași Mărie dar cu altă pălărie.
Una nou-nouță, plătită de tine și de mine și de alții ca noi…
Iată că a (re)devenit „profitabilă” dar nu onorează creanțele din pragul falimentului, pentru că era o „altă entitate”!
Sigur, cum să nu! Au furat mireasa cu dota din impozite.
A-propos de Mărie, urez oficial „La mulți ani!” de ziua numelui tuturor Măriilor care ne citesc azi și tuturor Anelor care ne vor citi mâine.
Adică mă felicit pe mine prima, dublu.
Ce, cum? Nu știți povestea prenumelui meu?
În mod normal, trebuia să mă cheme Ana-Maria, că așa hotărâse branșa ortodox-feminină a familiei mele, adică mama, bunica și celelalte dătătoare cu părerea.
Dar circumstanțele au fost de așa natură, încât… înainte să ajungă la Primărie pentru a declara nașterea și a obține certificatul de naștere, tatăl meu a sărbătorit cu colegii într-un bar sau un restaurant, sau poate chiar la Tribunal, legenda nu dă precizări.
Da, e incredibil, pe vremea aia oamenii chiar mergeau la serviciu. La grămadă. Nedistanțați!
Iar în locul unde eram sărbătorită, cică la radio cânta Amalia Rodrigues, cea mai celebră cântăreață de fado portughez.
O voce incredibilă, cum numai pe vremuri se putea, atunci când o melodie îți permitea/impunea să cânți într-adevăr, să ai voce.
Fiindcă părinților mei le plăcea foarte mult Amalia Rodrigues, “din greșeală și de emoție” apare pe certificatul de naștere Amalia în loc de Ana-Maria.
Cu justificarea avocățească… de rigoare, dar nu si de bună credință:
– Stai fără grijă, draga mea, o vom sărbători mereu și de Sf. Maria și de Sf. Ana. Pentru că în prenumele Amalia, primul A e de la Ana, iar M care urmează e de la Maria.
Tatăl meu era aproape iezuit, cred. Însă prefer clar Amalia.
Stai că începusem despre filme și seriale și iată că depănăm amintiri.
Voi la ce filme vă uitați?
Eu aștept cu nerăbdare urmarea la:
  • Lucifer (deși nu mai are farmecul, accentul british, muzica și replicile acide din primele sezoane, s-a formatat pe calapod Netflix)
  • Fast and Furious 9 (atenție, a nu se critica sub nici o forma, e o decalogie, un concept sfânt, cult, mitic, fiica mea îsi perfecționează engleza pe replicile lor, iar Paul Walker e fratele meu și nu a murit în acel oribil accident)
  • Matrix 4 (ah! Keanu Reeves, 57 de ani, arată în continuare de 35, cu incredibila amprentă Wachowski),
  • ultimul James Bond al lui Daniel Craig (îmi vor lipsi ochii lui atât de albaștri. Voi știți de ce a acceptat rolul de James Bond? Pentru că în scriptul filmului Casino Royale, era o simplă replică ce l-a convins: à-propos de celebrul amestec vodka-martini, de obicei Bond precizează când dă comanda: shaken, not stirred. Dar, de astă dată a fost diferit. Bond era întrebat dacă dorește „shaken or stirred?” Iar în scriptul cu pricina, răspunsul lui Bond devenea „Do I look like i give a fuck„? e vorba despre o replică absolut cultă, pe care toți fanii o așteaptă mereu cu limba scoasă, dar total anapoda! Rumoare în sala de cinematograf, aplauze furtunoase! Mai cool de-atât nu se poate, rebel sadea, vă zic eu!)  și
  • următorul episod de la Nine perfect strangers cu Nicole Kidman.
Ah, Nicole!
Femeia asta e un buldozer cinematografic, răstoarnă tot, trece peste convenții, zgâlțâie idei preconcepute…
Are 54 de ani și 1m80 de talent pur.
Ok, e pe ici pe colo optimizată, doar un lejer fine tunning, nu și ce?
Nu uitați că a fost, ani la rând, nevasta lui Tom Cruise, oameni buni!
Eu cred că, având în vedere povara fost-matrimonială, se descurcă de minune.
M-am îndrăgostit de ea în Dogville (2003) care nu e un film la îndemâna oricui, pentru că e un Lars Von Trier, pe care eu personal îl venerez.
M-a speriat de-am visat urât nopți în șir de la filmul The Others al lui Alejandro Amenàbar, 2001.
Și acum mă răscolește de-a dreptul  în serialul ăsta Nine perfect strangers, dar m-aș lăsa la mâna ei – ca și guru de optimizare personală – fără să clipesc.
E mistică, e atoateștiutoare, e ireal de aproape de idealul meu de ființă umană fără frică.
Na că ajungem iar de unde am plecat: Nicole e și ea rebelă, ca și James, ca și Tokio.
Și ca să închei, că veni iar vorba de Tokio, există în japoneză un cuvânt tare frumos “Nagori” care ar putea fi tradus drept “amprenta valurilor”.
Adică sentimentul acela de nostalgie, când se termină vara și vacanța mare, și rămânem doar cu amintirea valurilor înspumate și cu bucuria timidă că vara va veni din nou, la anul.
Eu sunt nagori-sită la maxim, voi?
Amalia
PS: despre Nicole și felul în care pricepe ea activitatea de coach life, dau detalii într-o următoare postare, când voi fi terminat de văzut toate episoadele, ca să știm o treabă!
Și dealtfel, îmi place la nebunie noua tactică Amazon Prime – care de fapt nu e chiar așa de nouă, amintiți-vă Dallas*, pe vremuri, așteptam o săptămână întreagă pentru a vedea doar un episod – care distilează episoade cu țârâita, cât să te gâdile la nerăbdare.
Adio #binge, bun venit #slowlife.
*În aprilie 1987, Silvio Berlusconi a cumpărat drepturile de difuzare pentru foiletonul Dallas și a propus 600000 de franci/episod, în loc de 280000/episod, cât plătea în Franța TF1, care a difuzat serialul între ianuarie 1981 – august 1987. De ce noi puteam să îl vedem la televizor, dacă era așa de scump? În plină perioadă de rambursare a datoriei externe? Poate pentru că România beneficia atunci de clauza „națiunii celei mai favorizate”? Mister…

Cu încredere, că nu mușcă!

Medie 5 / 5. Aventurieri: 3