De curând scriam pe grupul Nescris VIP de pe Signal – dacă îmi trimiteți numărul de telefon, vă invit cu drag – că recitind ce postasem în februarie 2020, m-a luat nostalgia.
A trecut doar un an, și ce înseamnă un an într-o viață de om? E puțin tare de tot. Și totuși…
La începutul lui februarie 2020 eram în „durerile facerii” la greu. Diana, magiciana mea din Oz, punea la punct cap-coadă toată latura tehnico-informatico-design + (atenție, devine foarte nostim) toată pedagogia ca să mă învețe cum să postez, să editez, să îmblânzesc WordPress doar din câteva click-uri. Adică să fiu și eu un om mare, cu de la mine postare…
Cu alte cuvinte, pe 10 februarie vedea lumina zilei ♥ Nescris ♥ oarecum de-a v-ați ascunselea…
Tot în 10 februarie 2020*, era într-o luni dimineața, plecam în zori de acasă, ca să prind TGV-ul înspre Strasbourg.
Cine își mai amintește despre sesiunile plenare? Ce mult de muncă aveam și cât ne mai văicăream… Dar atunci, în februarie, mergeam-zburam-cu-320km-la-oră spre Strasbourg. Fericită. Încrezătoare. Puștoiacă din nou.
În mod naiv, eterna adolescentă din inima mea – că mintea parcă s-ar mai fi copt, dar nu prea găsesc dovezi în acest sens – mai spera la o surpriză imensă, o scenă ca în filme, cu lacrimi și cu emoții care să te strângă de gât… până îți amintești să respiri din nou.
Evident că nu, ar fi fost prea din filme! Nu ne-am regăsit în Strasbourg pentru acele trei zile și trei nopți*.
În schimb, tot atunci, în Strasbourg, l-am cunoscut pe Cowboy, la ultima petrecere cu lume multă la care am fost. S-ar impune acum zicala franțuzească “le hasard fait bien les choses” căreia i-aș mai pune de la mine o cireașă, de genul “un de perdu, dix de retrouvés”… Numai că, în mod extrem de misterios, viața (mea) nu decurge deloc așa cum spun proverbele. Oare de ce? Mă refer mai ales la cireașă. Mama lui de Covidick!
Sar peste postarea despre Sf-Valentin* că e non-eveniment.
Și anul trecut și anul acesta… uite, măcar chestia asta nu s-a schimbat.
Apoi imaginam un mini-film olfactiv*, plecând de la o apă de toaletă pe care o ador și o folosesc toamna. Deși e masculină, mie îmi vine bine. Iar până la urmă și sexul nostru… e doar o simplă împărțire pe categorii, de genul: mare/mic, alb/negru, frumos/plicticos.
După care, a urmat apelul telefonic.
Acuma stați și voi câteva minute bune* și încercați să vă imaginați cum ar fi să vă sune cam-netam-nesam o iubire la care ați ținut imens cu peste 30 de ani în urmă. Și mai rău de-atât, să realizați că timbrul vocii e absolut identic, respirația sună la fel, râsetul are aceeași căldură, ironia dulce-amară e tot atât de plăcută, iar pauzele provoacă aceeași dorință de a afla urmarea…
Se cheamă “tu me fais tourner la tête…” continuați voi melodia, că eu îmi trag sufletul un pic.
Și orice înălțare lirică, plină de poezie și de romantism, vine la pachet cu un duș rece*, nu? Însă și așa, dacă vezi paharul mereu pe jumătate plin, deja setea e un pic ostoită, nu?
Apoi, evident, CONCERTUL* lui James Blunt. ❤️
The VIP experience și magia aceea de ne(de)scris – Doru sper că nu am încălcat vreun copy-right pentru expresie – care se risipește foarte-foarte leneș odată spectacolul încheiat.
A fost tare frumos, cu atât mai mult cu cât a fost ultimul concert la care am mai putut merge. Că după aceea, totul a devenit o piesă de teatru absurd.
Ionesco ar fi fost complet vrăjit de scena pe care evoluăm cu toții, biete roluri secundare în furnicarul cotidian.
Urma o disecare de emoții provocate de o fotografie* aparent simplă – un peisaj tipic de februarie gri-maroniu-lăptos – dar care exprima o coregrafie ireală, parcă înscenată, între cerul înnorat, linia orizontului și amestecul inimă/rațiune.
A trecut un an, mă uit din nou cu atenție la această fotografie splendidă și-mi spun în sinea mea că proverbul arab are dreptate: “la beauté est dans l’oeil de celui qui regarde”. Frumusețea e în ochiul celui care privește.
Și încheiam februarie înfrigurată*, luându-mi inima în dinți și hotărându-mă să merg în România, pentru un week-end fulger. Năstrușnică idee, probabil pentru că 2020 a fost un an bisect, de aia… Nu mai fusesem de 10 ani…
Acum vă întrebați poate… “bun și titlul?” Ce-am avut și ce-am pierdut?
Am avut o prietenie la care țineam mult de tot și care s-a risipit într-un ocean de stress și emoții dictate doar de frică. Nimic frumos nu se face din frică. Și culmea este că în registrul de emoții, frica scorează foarte sus când e vorba de urnit din loc lucruri ce păreau imposibil de zdruncinat. Nici o revoluție și nici o schimbare nu ar fi existat fără un sentiment inițial de frică. Tocmai asta e magia acestei emoții.
Care – zic eu modest, în mod absolut empiric – dacă nu e însoțită și de frumusețea din ochiul fiecăruia dintre noi, atunci devine cleioasă, vâscoasă, periculoasă mai abitir decât nisipurile mișcătoare. Te înghite cu totul. Iar eu, sincer, refuz categoric să plătesc tribut fricii, precum toți conectații la canale tv.
Aveam un vis frumos – parafrazez I had a dream – în care amestecam mai multe biberoane Walt Disney: Frumoasa adormită, Cenușăreasa, Bambi și Bambi returns.
Credeam că era, cum zic elvețienii în reclama lor la ciocolată: “un peu de douceur dans ce monde de brutes”.
Dar s-a risipit, fiindcă și un tango se dansează tot în doi… Îmi rămâne însă frumusețea din privire, pentru că pe asta, nimeni nu ne-o poate lua.
“A mai trecut un an prin noi, a fost și soare, au fost și ploi…”
Dar important este că… visul acesta naiv a dat naștere unui copil din flori* precum Nescris.
Îmi amintesc, aveam 15 ani și publicam poezii în Ateneu*, o revistă lunară de cultură, fondată de George Bacovia în 1927. Mergeam la Olimpiade de limba și literatura română. Am intrat prima pe listă la admitere la Facultatea de litere, filologie, română-franceză.
Eram sortită – cică – să scriu.
Și m-am trezit deodată-nu-știu-cum că fac totul absolut pe dos: cuvintele deja nu mai erau/sunt ale mele, din tot ce exprim(am) nu rămâne(a) nimic concret – exact cum cânta Dalida, doar parole, parole, parole în aer – iar emoția e(ra) la 1 milion de ani lumină de orice trăiri vag poetice, cu exceptia unor tribuni de odinioară, precum Le Pen (tatăl) sau Vadim Tudor. M-au spălat toate apele lingvistice cu ei doi…
Life is like a box of chocolates…
Am avut libertate deplină, dar fără gustul libertății.
Mergeam unde voiam, când voiam și nici măcar nu știam cât de liberi eram. S-ar mai plânge cineva acum de naveta lunară spre Strasbourg? Aveam de partea noastră acea “insoutenable légèreté de l’être” atât de dragă lui Kundera. Și nu știam deloc.
Eram orbiți de nimicuri, de mărunțișuri, de fleacuri… credeți cumva că ne-am vindecat între timp, pentru a regăsi insuportabila ușurătate a ființei?
Adică să ne fi venit mintea la cap, despre ce anume – cu adevărat – contează în viața asta atât de scurtă?
Am îndoieli… În parte, poate. Dar mai e de urcat încă la deal.
Și sincer, fără Nescris, eu una nu mi-aș fi amintit toate aceste lucruri, cu atâtea detalii și fragmente de emoții… Na, chiar vă întreb: ce anume ați făcut voi în toată luna februarie, anul trecut? Vă mai amintiți?
Uneori mă mir de ce citiți voi poveștile mele. Vă admir câtă răbdare aveți.
Pe mine mă-nțeleg: le scriu, le postez. Cum s-ar zice, e borșul meu: îmi fac terapie cât să am o șansă în plus să-mi vină mintea la cap. Dar voi?
Cum? Ah, că bine zici!
Uite cum postarea aceasta de aniversare devine de-a dreptul o comoară de înțelepciune populară, din adâncuri dezgropată: „cine se aseamănă, se adună”.
Amalia
PS: ca de obicei, când e cu steluță, dai click și mai afli una-alta. Iar de data asta, chiar v-am alintat peste poate, steluțe cu toptanul.